György Lukács

Reflectarea estetică a realității, configurarea cu adevărat artistică are la bază - indiferent cum își exprimă teoretic artistul concepția despre lume - o imagine esențial analoagă a lumii, și omenirii... esteticul, prin esența lui, nu este însă realitatea însăși, ci reflectarea ei. Astfel, lumea dobândește prin reproducerea estetică a realității un accent unic.

Poezia este în același timp descoperire a miezului vieții și critică a vieții. Această dublă natură a ei poate fi subliniată cu destulă energie.

Faptul că omul primește în plăsmuirea artistică, fără împotrivire, ba chiar entuziasmat, ceea ce el respinge în viață, de care fuge, față de care simte dezgust sau spaimă etc., constituie esențialul creației estetice și al efectului ei...

Arta... conștiința de sine a dezvoltării omenirii.

Identitatea dintre Frumos și Adevăr este cu adevărat sensul nemijlocit al trăirii pur estetice și de aceea o temă veșnică a oricărei meditații asupra artei.

Toate cerințele formale ale esteticii... nu sunt altceva decât condiții de împlinire pentru posibilitatea de trăire spontană a acestei nostalgii, cea mai profundă a omenirii: să ajungă să se cunoască pe sine, să-și cunoască propriul său raport cu lumea exterioară și cu sine printr-o autoreflectare activ-creatoare, corespunzătoare adevărului, adică să-și însușească propria realitate, propria esență ca o copie, devenită existență independentă de el, a lumii.

Dacă orice artă este astfel, în sensul cel mai general posibil, realistă, atunci nu există nimic mai radical variat decât acele mijloace de expresie, acele sisteme de referință etc., care permit apariția unui stil realist corespunzător momentului istoric respectiv.

Chiar acolo unde un obiect pare să corespundă în hic et nunc-ul lui întocmai cu ceea ce e reprodus, acest raport de corespondență nu este decât aparență; într-adevăr, accentele, proporțiile, intercalările în conexiuni mai largi și mai profunde etc. Creează și aici forme de obiectualitate care se depărtează în mod hotărâtor de orice particularitate...

Arta autentică, în schimb, ca reflectare a momentelor esențiale, orientate spre umanitar, ale realității, trebuie să depășească nivelul oricărei particularități nu numai ca întreg, și în toate detaliile...

În spatele fiecărei activități artistice se ascunde întrebarea: în ce măsură aceasta este cu adevărat o lume a omului, o lume pe care este în stare să o aprobe ca fiind a lui proprie, adecvată naturii sale de om?

Poetul și scriitorul autentici trebuie să fie vizionari și clarvăzători, iar opera de artă trebuie să fie profetică și să contribuie la luminarea vieții.

Bogăția și varietatea marilor opere de artă realiste se vădește tocmai prin aceea că totalitatea intensivă a determinărilor sociale esențiale nu cere nici o pedanterie a dispunerii, nici o completitudine a fenomenelor sociale, ba nici măcar nu le tolerează; ci, cele mai importante determinări sociale trebuie să fie pe de-a-ntregul configurate în întâlnirea aparent întâmplătoare a câtorva destine omenești.

Totalitatea artistică reală a unei opere de artă se bizuie pe totalitatea plăsmuită a determinărilor esențiale. De aceea trebuie să se bizuie pe trăirea intensă a procesului social. Doar o asemenea trăire poate dezvălui determinările sociale esențiale, le poate aduce într-un mod liber și natural în cadrul plăsmuirii artistice...

Numai dintr-o viață bogată poate să se nască o artă adevărată și bogată... Această bogăție nu trebuie, desigur, să se releveze necondiționat într-o mobilitate exterioară a vieții; ea trebuie să existe însă vie în trăirea lumii, trebuie să formeze din subiect mare a proporționalității juste a subiectivității și obiectivității - ceva substanțial pentru ca opera să posede substanța absolut necesară autenticității sale.

Adevărul artistic este, ca orice adevăr, unul istoric; geneza lui firească se află în convergență cu posibilitatea de punere în evidență, de ridicare la calitatea de a putea fi trăit, a unui moment din dezvoltarea omenirii.