Erich Fromm

Sunt convins că nimeni nu-și poate „salva” aproapele, făcând o alegere pentru el. Tot ce ar putea face o persoană în ajutorul altuia este să-i pună dinainte, cu sinceritate și cu dragoste, însă fără sentimentalism și iluzii, existența unei alternative.

Cred că alegerea fundamentală a omului, este alegerea între viață și moarte. Fiecare acțiune presupune această alegere.

Cred în libertate, în dreptul omului de a fi el însuși, de a se apăra și rezista tuturor celor care încearcă să-l împiedice să fie el însuși. Libertatea, însă, este ceva mai mult decât lipsa de oprimare. Aceasta nu este doar „liber de...”, ci „liber de a...”, și anume libertatea de a deveni independenți.

Nu putem înțelege personalitatea umană dacă nu examinăm omul în integritatea sa, inclusiv necesiatatea de a găsi răspunsul la întrebarea privitoare la sensul existenței sale aflarea normelor, în acord cu care trebuie să trăiască.

Să distrugi viața înseamnă, de asemenea, să ieși dincolo de limitele sale.

Progresul psihologiei nu constă în a separa așa-zisa sferă „naturală” de așa-zisa sferă „spirituală” și de a concentra atenția asupra celei dintâi, ci în a reveni la tradiția sublimă a eticii umaniste, care consideră omul în integritatea sa corporal-spirituală, crezând că scopul omului este acela de a fi el însuși, cu condiția de a-și atinge scopul - să fie om pentru sine însuși.

Din momentul în care copilul vine în această lume, el își dă seama că este singur, că reprezintă o esență separată de toate celelalte. Această izolare de lume îl covârșește pe cel puternic și deseori îl amenință și este mai periculoasă decât existența individuală, fiindcă duce la apariția unui sentiment de neputință și de îngrijorare.

Conceptul de „a fi viu” este un concept nu static, ci dinamic. Existența este același lucru cu descoperirea forțele specifice ale organismului. Actualizarea forțelor potențiale este proprietatea înnăscută a tuturor organismelor. De aceea, descoperirea potențialelor umane, conform legilor naturii sale, ar trebui să fie considerată drept scop al vieții umane.

Conștientizarea singurătății și izolării sale, a neajutorării în fața forțelor naturii și a societății îi transformă existența izolată într-o închisoare intolerabilă. Experiența sa de detașare este alarmantă; mai mult decât atât, aceasta este sursa oricărei îngrijorări. Să fii desprins înseamnă să fii tăiat, fără nicio posibilitate de a utiliza forțele umane. Prin urmare, aceasta înseamnă să fii neputincios, incapabil să influențezi în chip activ lucrurile și oamenii; asta înseamnă că lumea mă poate invada, iar eu nu sunt în stare să reacționez.

Soarta nefericită a mai multor persoane este consecința unei alegeri neîntemeiate. Ei nu sunt nici vii, nici morți. viața le este o povară și o activitate inutilă, iar acțiunile sunt doar mijloacele de protecție împotriva chinului existenței în împărăția umbrelor.

Scopul final al istoriei este să răscumpere tragedia existenței oamenilor care au fost sortiți să moară, fără să-și realizeze esența naturilor lor.

Istoria omenirii începe cu acțiunea de nesupunere, care este, în același timp, începutul eliberării sale și al dezvoltării intelectuale.

Ideea că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu duce nu numai la ideea egalității dintre Dumnezeu și om, ba chiar și la ideea de independență față de Dumnezeu; din ea derivă și acea convingere centrală pentru umanism că în fiecare persoană este conținută întreaga umanitate.

Sarcina omului este aceea de a extinde spațiul propriului destin, de a consolida ceea ce contribuie la viață, în contradicție cu ceea ce duce la moarte. Vorbind despre viață și moarte, am în vedere nu starea biologică, ci modalitățile de viață, relația sa mutuală cu lumea.

Dacă o persoană poate trăi fără constrângere, nu în chip mecanic, ci spontan, atunci el este conștient de sine ca personalitate creatoare activă și înțelege că viața are doar un singur sens - viața însăși.

Pentru om, totul este important, cu excepția vieții sale și a științei de a trăi. El trăiește aproape pentru orice, mai puțin pentru sine însuși.

Etica umanistă înțelege prin „bine” confirmarea vieții, descoperirea și dezvoltarea potențialului uman, iar prin „virtute” - responsabilitatea pentru propria existență.

Principala sarcină a vieții omului este să-și dea viață lui însuși, să devină ceea ce este în chip potențial. Rodul cel mai important al eforturilor sale este propria personalitate.