Mihail Lermontov

Poetul ce-i fără durere? / Oceanul ce-i fără furtuni? / Un chin voit viața-i este, / iar grijilor le e amic. El cumpără zvonuri celeste, / n-adună faimă din nimic.

Limba și aurul sunt pumnalul și otrava noastră.

Mai rău decât moartea nimic nu se întâmplă, iar moartea n-o poți ocoli.

Îndepărtându-ne de condiționările societății și apropiindu-ne de natură, devenim involuntar copii: tot ce-am dobândit dispare din suflet, iar el devine din nou așa cum a fost odinioară și cum va fi, probabil, iarăși cândva.

Respectul are limite, dragostea - nu.

Gol este omul care e plin de sine însuși.

Crede-mă: doar acolo există fericire, unde există încredere și iubire. Amicii nu întotdeauna ne susțin. Bucuriile se uită, iar tristețile rămân.

Pe gândurile pline de forță, ca niște perle, sunt înșirate cuvintele.

Multe râuri liniștite încep cu cascade zgomotoase, dar niciunul dintre ele nu ajunge să se verse în mare. Dar această liniște este adesea un semn al unei mari puteri, chiar dacă ascunse: plinătatea și profunzimea sentimentelor și a gândurilor nu permite impulsuri furioase; sufletul care suferă și se desfată se convinge că așa trebuie să fie și el știe că dacă n-ar fi furtuni, arșila neîncetată a soarelui l-ar usca.

În natură, cauzele opuse adeseori produc același efect: un cal cade din picioare și din cauza statului pe loc, și din cauza mersului excesiv.