David Hume

Ce se poate spune despre istoria religiilor? Îndoiala, incertitudinea, renunțarea la orice părere - iată care este, în aparență, rezultatul studierii aprofundate a acestei probleme.

Cu cât modul de a trai al omului depinde mai mult de întâmplări, cu atât mai mult el lasă pradă superstițiilor.

Unui om care vorbește mult despre sine îi este greu să scape de vanitate.

O națiune civilizată poate greși cu ușurință în alegerea propriului filozof.

Fericit este acela care trăiește în condiții corespunzătoare temperamentului său, dar este desăvârșit acela care știe să-și adapteze temperamentul la toate condițiile.

Respectul de sine... creează regulile dreptății și este primul motiv pentru respectarea acestora din urmă.

Conducătorul vieții nu este mintea, ci obiceiul. Doar el obligă mintea să presupună în toate cazurile că viitorul corespunde trecutului.

Nimic nu este așa de liber ca gândul omului.

Nimic nu poate fi mai demn de laudă ca simțul propriei demnități, în acele cazuri când chiar suntem înzestrați cu calități de valoare.

Un popor fără religie, dacă acesta există, se află doar puțin mai sus decât animalele.

Condamnăm orice înșelăciune, orice încălcare a cuvântului, fiindcă noi credem că libertatea și amploarea comunicării între oameni sunt complet dependente de fidelitatea față de promisiuni.

Întunericul este dezgustător pentru minte la fel ca și pentru vedere; nimic nu ne-ar putea aduce atâta plăcere câtă ne-ar oferi posibititatea de a transforma întunericul în lumini, indiferent de câte eforturi ar trebui să depunem.

Fericirea mea cea mai mare, satisfacția mea cea mai deplină este aceea de a citi, de a mă plimba, de a visa și de a crede.

Oamenii au tendința comună de a-și închipui că tot ce există le este lor asemănător și de a atribui fiecărui obiect acele trăsături pe care ei le cunosc bine și le înțeleg nemijlocit.

Dragostea nu este decât o dorință de a face fericită o altă persoană.

Un sceptic adevărat are o atitudine neîncrezătoare asupra propriilor îndoieli la fel ca și în privința scrierilor filozofice.

Răutatea... este o dorință iscată din senin de a face rău unei alte persoane, pentru ca, prin comparație cu propria noastră situație, să simțim o satisfacție.

Dacă curajul și ambiția nu sunt reglementate de bunăvoință, ele pot face dintr-o persoană un tiran sau un hoț.

Dacă o faptă oarecare este virtuoasă sau vicioasă, este doar un semn al unei anumite trăsături sufletești sau de caracter; o faptă trebuie să provină din principiile stabile ale spiritului nostru, care se aplică la toți comportamentul uman și care fac parte din caracterul său personal.

Dacă singurul motiv al acțiunilor noastre este dorința de a ne dovedi libertatea, atunci nu ne putem elibera din lanțurile necesității.

Ceea ce numim vitejie eroică și ceea ce admirăm ca fiind măreția și înălțarea spiritului, nu este nimic altceva decât o formă de mândrie și respect de sine calm și întemeiat.

În milă, există întotdeauna un amestec de dragoste și de tandrețe, iar în răutate, un amestec de ură cu furie.

Un scop bun poate fi valoros doar dacă și mijloacele suficiente pentru atingerea lui sunt la fel de valoroase.