Wilhelm Gottfried Leibniz
Gottfried Wilhelm Freiherr von Leibniz (1 iulie 1646, Leipzig, Sfântul Imperiu Roman – 14 noiembrie 1716, Hanovra, Sfântul Imperiu Roman) filozof și matematician german, unul din cei mai importanți filozofi de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul celui de al XVIII-lea, unul din întemeietorii iluminismului german și important continuator (alături de filozoful Baruch Spinoza) al cartezianismului, curent filozofic fondat de polimatul René Descartes.
Magyar13
Română23
Limba este cea mai bună oglindă a spiritului omenesc, iar cu ajutorul unei analize atente a înțelesurilor cuvintelor putem pricepe cel mai bine activitatea intelectului.
Sunt încredințat că un cap prost, dar dotat cu instrumente ajutătoare și cu antrenament, îl poate întrece pe cel mai bun, așa cum un copil poate trage cu ajutorul unei rigle o linie mai dreaptă decât o face un maestru cu mâna liberă.
Eu sunt perfect de acord cu Malebranche și cu Cicero când aceștia afirmă că omul nu se naște pentru sine, ci pentru ceilalți.
Aș străbate douăzeci de mile ca să-l ascult pe cel mai înverșunat dușman al meu, dacă aș putea afla ceva de la el.
Eu nu disprețuiesc aproape nimic... Nimeni nu e înzestrat cu mai puțin spirit critic decât mine. Acest lucru sună ciudat, dar eu sunt de acord cu aproape tot ce citesc. Eu știu prea bine cât de variate sunt lucrurile și, de aceea, când citesc, imediat dau peste câte ceva care îl explică sau justifică pe autor.
Eu nu-i disprețuiesc pe mistici: gândurile lor sunt adesea tulburi, dar cum aceștia, de obicei, se folosesc de alegorii minunate și de imagini mișcătoare, acest fapt poate înlesni accesul la adevăr.
Motivul oricărei armonii constă în faptul că orice substanță simplă are o asemenea natură încât starea ei ulterioră e rezultatul stării anterioare.
Pe oamenii modești, care se întâmplă să fie martorii unui gest nepotrivit, îi încearcă un sentiment asemănător cu rușinea.
Razele de lumină provenite de la mulțimea infinită de obiecte și care trec printr-o fantă de mici dimensiuni, fără să se amestece între ele, așa cum se poate observa într-o cameră întunecată, servesc de paradigmă a lumii spirituale rafinate.
Adevărul e mai răspândit decât se presupune, dar este foarte des înfrumusețat, camuflat, ba chiar minimalizat și denaturat prin diferite depuneri care îl schimonosesc și-l fac mai puțin folositor.
Fericirea noastră n-ar trebui nicidecum să stea într-o satisfacție absolută în urma căreia n-ar mai rămâne nimic de dorit, situație care ar încuraja doar abrutizarea minții. Tendința permanentă către noi satisfacții și noi împliniri este însăși fericirea.
Prezentul e măreț laolaltă cu viitorul.
La întrebarea de ce există în mod actual un număr infinit de monade, răspund: ca să fie în stare să descopere întreaga bogăție a creației divine.
Înțeleptului nu-i este propriu să-și cheltuiască forțele mai presus decât e necesar.
Necesitatea morală nu împiedică libertatea, fiindcă cine alege mai binele nu devine prin aceasta mai puțin liber; dimpotrivă, libertatea cea mai deplină constă mai degrabă tocmai în aceea ca nimic să nu împiedice lucrurile să se desfășoare de-o manieră optimă.
Oamenii disprețuiesc nu atât viciile, cât slăbiciunea și nefericirea.
Cine nu este egal cu sine însuși, nu este liber.
Ideile sunt un fel de materie a gândurilor.
Invidia este o agitație (lipsă de satisfacție) a sufletului născută din aceea că bunurile dorite de noi sunt deținute de altcineva pe care noi nu-l socotim mai îndreptățit să le dețină mai mult decât suntem noi înșine.
Demonstrația pe bază de exemple nu trebuie să fie niciodată socotite drept demonstrație totală.
Când este o ființă liberă? Când se află în armonie cu propria existentă.
Există oare satisfacție fără un pic de suferință? Cine nu a gustat amarul, nu merită dulcele, ba chiar nu e în stare să-l prețuiască. Niciun adevăr nu trebuie nesocotit.
Absolutul nu este nimic altceva decât suma atributelor lui Dumnezeu.
