Pierre de Ronsard

Vai, nu vremea trece, noi ne trecem.

Pentru cel ce n-are bogăție, puține șanse de înaintare, Dar și mai rău e pentru cel bogat dar fără de onoare!

Nu merită să te pierzi în visuri despre-o viață ideală în lumea-n care, ca un fum, e totul trecător și schimbător, Înșelător e totul ca vântul și ca valul!

Să lupte mintea cu iubirea - n-are sens. Să se împace cu un zeu, doar zeul e in stare.

Să crape, de-ar crăpa desculț și gol, Acel ce aurul l-a descoperit, Din vina lui, nimic nu mai e sfânt. Din vina lui nici mama nu e mamă, Iar fiul poate să-și împuște tatăl, și fratele se-aruncă, în război, la frate.

În fața frumuseții femeiești, cu toții devenim neputincioși. Ea-i mai presus de zei, de oameni, de foc și de metale.

Așa-i iubirea și-așa-i făcută lumea: Cine merită fericirea, n-are parte de noroc, Iar prostului nu i se refuză nimic.

Dar nimeni nu e-n stare, de orice soi ar fi, Să-și schimbe singur, la poruncă, firea, Să trăiască viața altcuiva, să joace rolul altuia.

Când vine vorba de iubire, nici mintea, nici inima, nici sufletul Nu fac nici două cepe degerate.

Nefericit e dregătorul în preajma căruia se află un lingușător.

N-a trecut încă vremea secolului de aur: Fără de voie, în prezent, în pieptul omului, Vederea aurului produce tulburare.

Să bem! De beți ce fi-vom, să cădem! Credeți-mă, că e mai bine să te întinzi băut În așternut, decât mormântul să te-nghită treaz.

S-o mai găsi pe lume vreo ființă, Ce caută să-i piardă pe cei de-același neam? Căci numai omul, când are ocazia, Cu plăcere îi păgubește pe cei la fel cu sine.

Cu adevărat acela a iubit ce niciodată nu s-a-ntors din drum, Și fericit a fost, având o singură iubire.

Doar fidelitatea prietenilor e o comoară adevărată, E mai de preț decât toate bogățiile lumii.

Și-n carne, și-n mațe, și-n sânge, și-n oase, Din naștere purtăm în noi ale pasiunii ponoase.

Fericirea lumească e-atât de-nșelătoare! Iar mâine-n pulbere se va preface acela Care-a tot așteptat ca regele spre el privirea să-și coboare Și prefăcut în fața lui se lingușea.

Prieteni, să păcălim moartea și să bem pentru dragoste. Poate că mâine nu ne mai este dat să ne vedem, Azi suntem vii, dar mâine - cine știe!

Mulțimea îi aruncă-n urmă cuvinte de ocară, Dar cântărețul, după moarte, devine ca un zeu.

Lumea e un teatru, iar noi - actori fără de voie, Destinul atotputernic face distribuția, Iar Cerul urmărește cum jucăm!

Măreția sufletului, legea și judecata dreaptă - Toate virtuți - trăiesc în adâncul pădurii, Și rar li se oferă luxoasa mantie de purpură.

E fericit, e însutit de fericit acela care măsura o știe, Care cu înțelepciune urmează pilda bună Și-n sine se încrede, indiferent de vremuri.

Materia e fără moarte, doar formele dispar. Lumea Domnului e-un teatru. Intrarea-i gratuită, Cupola lui e-a cerului boltă.

Ah, de-am putea-o mitui pe moarte, Cu aur, - să stea de noi cât mai departe, Ar-avea un sens, cu siguranță, Îmbogățirii să-ți dedici viața.

Dar ce să fie moartea? Să fie oare-un rău, Așa cum ni se pare? Sau poate că murind, În ceasul cel amar, el ultimul fiind, La fel ca-n primul ceas, deloc nu ne va fi greu?