Omul... O singură rază de soare e îndeajuns să-l aprindă și să-l distrugă; e suficient să-i arunci puțin praf în ochi (sau să dai drumul unor albine...) și îndată toate legiunile noastre, chiar și sub comanda unuia ca Pompei, vor fi cuprinse de panică și zdrobite cu desăvârșire.
Știința de a te manifesta în esența ta naturală e semnul desăvârșirii și o calitate aproape divină. Noi tindem să fim altcineva, fără să dorim să ne cercetăm amănunțit propria ființă, și ieșim din granițele noastre proprii fără să știm de ce suntem cu adevărat în stare. N-are rost să ne înălțăm pe catalige, fiindcă și pe catalige tot cu ajutorul propriilor picioare trebuie să ne deplasăm. Și chiar și pe cel mai înalt dintre tronurile din lume, pe fund ne așezăm.
Vanitatea și curiozitatea - iată cele două bice ale sufletului nostru. Ultima ne împinge să ne băgăm nasul peste tot, iar prima ne obligă să nu lăsăm nimic incert și indecis.
În privința suferinței, lucrurile stau la fel ca și cu pietrele prețioase, care strălucesc mai mult sau mai puțin în funcție de montura în care le prindem; la fel, suferința ne cuprinde atât cât ne lăsăm noi înșine pradă ei.
De vreme ce acești oameni nu au reușit să se înțeleagă pe sine înșiși și propria lor natură, care li se află constant dinaintea ochilor și înlăuntrul lor... pot eu să mă încred în opiniile lor despre cauzele fluxului și refluxului Nilului?
Nimeni nu-și dă toți banii altora, dar timpul și viața și-o dă fiecare; și nu există nimic cu care să fim mai risipitori, și la care zgârcenia să nu fie mai utilă și mai lăudabilă.
Când îmi imaginez în gând un om cu totul dezbrăcat (și exact de sexul acel care se consideră a fi înzestrat cu mai multă frumusețe), când îmi imaginez cusururile și neajunsurile sale, toate imperfecțiunile înnăscute, atunci găsesc că noi avem temeiuri, mai multe decât orice alt animal, să ne acoperim corpul.
