Francesco Petrarca

(20 iulie 1304, Arezzo, Republica Florentină – 19 iulie 1374, Arquà Petrarca, Republica Veneția) prozator, poet și umanist italian din secolul al XIV-lea, unul din cei mai importanți poeți lirici ai literaturii italiene. 

Magyar9 Română52
Și cele minunate pot fi iubite în chip rușinos.
Poți împrumuta minte de la altcineva, împrumuta strălucire, dar să ne ferim de la repetarea cuvintelor cuiva: prima asemănare nu se vede, a doua iese la iveală; prima ne face poeți, a doua, maimuțe.
Vorbăria certărețului e de obicei rudă cu mânia.
O zi nouă aduce cu sine multe noutăți, nicio răsturnare a sorții nu e veșnică, ajutorul vine adesea de unde ne așteptăm mai puțin, nu e niciodată târziu să ne pierdem speranța, salvarea e adesea neașteptată.
Îmi ajunge grija propriului suflet; o, dacă aș avea atâta putere!
Dragostea știe în chip admirabil să convingă.
Prezența fizică dăunează gloriei.
Cine e în stare să exprime cum îl arde ceva, acela e cuprins doar de un foculeț.
Odinioară credeam că n-am s-o pot scoate la capăt fără apropierea femeii, iar acum mă tem de ea mai rău ca de moarte, și deși adesea mă tulbură cele mai hâde ispite, cum îmi amintesc ce e femeia, cum toate ispitele dispar pe loc și-mi recapăt libertatea și liniștea.
În întreaga mea viață m-am convins că cea mai mare parte a timpului, și-n chipul cel mai neobservat, o ocupă discuțiile cu prietenii; prietenii sunt remarcabili tâlhari ai timpului.
Viața omului pe pământ nu înseamnă doar serviciu militar, ci și bătălie.
Există o lege a invidiei: invidioșii se chinuie singuri cu viciile lor, devenind cu atât mai nefericiți, cu cât mai fericite li se par împrejurările în care ne aflăm noi.
Dacă omul vrea să scape de starea lui mizerabilă și-și dorește acest lucru sincer și cu ardoare, o astfel de dorință nu poate fi lipsită de succes.
Chiar dacă soarta e cu cineva prietenoasă, aceasta se întâmplă numai pentru a-l păcăli în felul ei propriu. Ea înalță doar pentru ca prăbușirea să fie și mai dureroasă. Așa că a te bucura de succes e doar una dintre rătăcirile omenești al căror număr e nesfârșit.
Dacă nici măcar stomacul unuia și aceluiași om nu cere mereu una și aceeași hrană, cu atât mai mult mintea nu trebuie să se hrănească mereu cu unul și același lucru.
Pentru om nu există nimic mai firesc decât munca, omul s-a născut pentru ea, așa cum pasărea e făcută pentru zbor, iar peștele pentru înot.
Orice muribund e deja bătrân fiindcă, pentru fiecare, sfârșitul vieții e bătrânețea lui; dar puțini mor maturi, și nimeni, după ce a trăit îndeajuns, în afara acelora care s-au convins că nu există nicio diferență între mai scurt și mai îndelungat, ambele fiind supuse aceluiași sfârșit.
Totul devine mai greu, îndreptându-se spre final, cea mai funestă greșeală e ultima, și o singură oră funestă pronunță sentința pentru toți anii vieții.
Cu ceea ce am fost la început risipitor, apoi generos, vreau să devin grijuliu, zgârcit, cărpănos. Timpul ne învață, nevoia ne hăituiește, nu e loc de glume; credeți-mă, ne vor sfărâma și ne vor zdrobi în toiul muncilor noastre, dacă nu ne trezim și nu opunem rezistență: dacă nu ne împotrivim, adunân-du-ne toate puterile sufletului, vom fi nimiciți.
În treburile omenești nu există nimic desăvârșit și nu există muritor căruia, chiar și cel mai timid critic, să nu-i găsească un motiv pentru a-l terfeli.
Poate că mi se va îngădui cumva să mai rămân în viață, iar când voi părăsi lumea, scrierile mele vor ieși la iveală și vor arăta că am fost elevul adevărului... Și cine știe dacă nu chiar eu, cu sufletul meu revoltat și netemător de fantome, voi deschide drum celor care au tăria să meargă înainte?
Cel mai bine e să scrii așa cum albinele culeg mierea: nu lăsând florile neatinse, ci ducându-le în stup, unde din multe și diverse rezultă ceva unic, diferit și mai bun.