Aristotel

Poet - istoric: ...datoria poetului nu e să povestească lucruri întâmplate cu adevărat, ci lucruri putând să se întâmple în marginile verosimilului și ale necesarului. Istoricul nu se deosebește de poet prin aceea că unul se exprimă în proză și altul în versuri, ci pentru că unul înfățișează fapte ce s-ar fi putut întâmpla. De aceea și este poezia mai filozofică și mai aleasă decât istoria, pentru că poezia înfățișează mai mult universalul, pe câtă vreme istoria mai mult particularul.

Arta, fie că desăvârșește ceea ce natura nu a putut duce la bun sfârșit, fie că imită ceea ce ea a finalizat.

Invidia:... un fel de întristare pentru fericirea de care ni se pare că se bucură egalii noștri.

Egoismul nu reprezintă iubirea de sine, ci un grad mai mare, decât se cuvine, al acestei iubiri.

Omul care a atins cel mai înalt grad de desăvârșire este mai presus de toate animalele; dar este mai prejos decât toți dacă trăiește fără legi și fără dreptate. Într-adevăr, nu este nimic mai rău decât un om înzestrat, dar nedrept.

Deși suntem muritori, nu trebuie să ne supunem celor corporale, ci, pe cât este posibil, să ne înălțăm către cele veșnice și să trăim în acord cu ceea ce este mai bun în noi.

Filozofia sau iubirea de înțelepciune conține în sine plăceri uimitoare prin curățenia, și stabilitatea lor și, desigur, cei care sunt înzestrați cu știința de a-și petrece vremea în contemplare au parte de mai multă satisfacție decât cei care doar caută această știință.

Distrugerea unuia este nașterea altuia.

Cine are mulți prieteni, nu are nici unul.

Acela care nu găsește plăcere în solitudine e fie animal sălbatic, fie zeu.

Pe acela care se teme să se bucure de un bine nu trebuie să-l socotim minunat din perspectiva moralei. Bun și minunat este acela pentru care e bun tot ce este bun și pe care nu-l corup lucruri ca bogăția și puterea.

Tot ce este omul în virtualitate, faptele lui arată în realitate.

E mai tare cel care își înfrânge dorințele. Căci numai acela e îndrăzneț și curajos, care se biruie pe sine.

Ferice de pietrele puse la temelia altarelor, fiindcă sunt respectate, în vreme ce tovarășele lor sunt călcate în picioare.

Dreptatea este dobândirea unei calități sufletești în temeiul căreia oamenii devin capabili de fapte și de acțiuni juste și de năzuința către dreptate.

A te îndoi nu e lipsit de folos. Îndoindu-ne, ajungem la cercetare; cercetând ajungem la adevăr.

Conștiința este judecata dreaptă a omului bun.

E cu neputință să acționezi în viața publică nefiind înzestrat cu anumite calități etice, și anume nefiind un om chibzuit.

Modestia este mijlocul dintre lipsa de rușine și sfială.

Cele serioase se nimicesc prin râs, iar râsul prin seriozitate.

Într-o zi, lui Aristotel i s-a reproșat că a dat de pomană unui om cu o purtare rea, la care învățatul a răspuns: „Eu nu dau purtării, ci omului”.

Nu scopul este obiectul deciziei, ci mijloacele atingerii scopului.

Cârmuirea multiplă nu este bună: unul singur să fie la putere.

Nu trebuie să te temi nici de sărăcie, nici de boală, și, în general, de nimic care nu provine din viciu și care nu depinde de omul însuși.

Începutul este, după toate aparențele, mai mult de jumătate din întreaga lucrare.

Nouă ne este bine uneori, dar zeului întotdeauna.

Noi ne lipsim de timpul liber pentru a avea timp liber, iar războiul îl pornim ca să trăim în pace.

Se poate oare numi fericit acela a cărei moștenire e de disprețuit?

Metafora este un semn minunat al geniului , căci capacitatea de a crea o metaforă bună este capacitatea de a descoperi asemănarea.

Oamenii ambițioși sunt mai invidioși decât toți oamenii fără ambiție.