Viu e acela care e multora de folos; viu e acela care își e sieși de folos. Iar cine se ascunde și rămâne nemișcat, pentru acela casa e ca un mormânt. Poți să le sapi pe prag numele în marmură, fiindcă ei au murit înainte de vreme.
Tunetul bubuie înainte de începutul furtunii. Prăbușirea clădirii e precedată de trosnet. Fumul anunță incendiul. Pericolul vine pe neașteptate din partea oamenilor și cu cât este mai mare, cu atât este mai cu grijă ascuns. Greșim când ne încredem în expresia feței oamenilor care se apropie de noi. Ei au doar înfățișare de om, în suflet sunt fiare.
Există cuviință și în durere. Chiar și lacrimilor trebuie să le cunoști măsura. Doar cei nechibzuiți sunt lipsiți de măsură atât în bucurie, cât și în durere.
Dacă te uiți cu atenție, se dovedește că cea mai mare parte a vieții multora se consumă pe lucruri prostești, o mică parte, în trândăveală, iar viața întreagă, în general, nu pe ceea ce trebuie.
Povețele au aceeași soartă ca și semințele: sunt mici, dar pot multe, cu condiția să nimerească în sufletul potrivit, capabil să le primească. Acesta va rodi, întorcând însuțit cele primite.
Pentru cel înțelept, viața sa este la fel de lungă ca și veșnicia pentru zei. Dar prin ceva înțeleptul îi este superior Zeului: acela nu cunoaște frica datorită naturii, iar acesta, datorită sie însuși.
