Plutarh

Omul nu poate fi decât ceea ce este.

Unui suflet filozofic îi este propriu să iubească înțelepciunea și să fie atras de înțelepți.

Cei care sunt capabili să obțină victoria nu știu întotdeauna să se folosească de ea.

Chiar și o simulare a virtuții dă naștere pe nesimțite unei tendințe de a te familiariza cu aceasta.

La eleni, cei deștepți vorbesc, iar problemele le rezolvă proștii.

Tot ce li se întâmplă oamenilor nechibzuiți și lipsiți de memorie zboară odată cu trecerea timpului și, fără să păstreze nimic, fără să adune nimic, veșnic lipsiți de bunuri, dar plini de nădejde, ei privesc în viitor, dar nu observă prezentul.

Cei care sunt însetați după laude sunt săraci în merite.

Când toate condițiile sunt aceleași pentru toți, iese învingător cel mai curajos.

Așa e natura bogăției: ea are nevoie de martori, de spectatori. Și altceva e filozofia, cunoașterea a ceea ce se cuvine să știi despre zei; toate acestea, chiar dacă trec neobservate, emană o strălucire proprie și dau în suflet o lumină și o bucurie scumpe acestuia, fiindcă sufletul tinde către bine indiferent dacă cineva observă acest lucru sau dacă rămâne ascuns tuturor oamenilor și zeilor. Așa îl atrage virtutea, adevărul, frumusețea științelor matematice, geometria și astrologia: se poate compara cu acestea avuția bogaților, toate aceste zorzoane, salbe și podoabe femeiești?

Avarii... Ei sunt mereu de o lăcomie fără margini și mereu simt nevoia să acapareze și pe viitor. Mi se spune: „Ei fac economii pentru copii și urmași". Cum așa? Pentru cei cărora în timpul vieții nu le dau nimic?

Să faci fapte rele e înjositor, să faci din cele bune când nu te amenință nimic e un lucru obișnuit. Om bun e acela care face fapte mari și nobile chiar dacă riscă tot.

Forța discursului constă în a exprima multe în puține cuvinte.

Romanul Cato spunea că sufletul îndrăgostitului trăiește în sufletul celui pe care îl iubește. Eu aș spune, dimpotrivă, că în sufletul îndrăgostitului este prezent întreg sufletul persoanei iubite, întreaga ei viață, caracter și fapte. Această problemă e analoagă aceleia a locului în care se găsește frumusțea - în deșert sau în sufletul beduinului? Nici acolo, nici acolo, fiindcă frumusetea nu este nimic altceva decât capacitatea de a-ți explica ție însuți prezența ei imaginară. Iubirea nu este un fapt, ea este doar aspirația de a te afla, după posibilități, în posesia unui asemenea fapt. În aceasta stă pricina tuturor ciocnirilor și complicațiilor ei, problemelor și neajunsurilor legate de ea. Iubirea e ca o rază de soare: vizibilă, apropiată, prezentă, care nu se lasă apucată de nimeni.

În condiții de mare pericol și în împrejurări grele, de obicei, mulțimea așteaptă salvarea mai mult de la ceva care contravine rațiunii, decât de la ceva în armonie cu ea.

Cele minunate atrag prin chiar acțiunea lor și imediat trezesc în noi dorinta de a acționa.

Judecățile corecte sunt caracteristice tuturor oamenilor, fiindcă natura însăși arată calea către cele cuvenite, dar filozofii se deosebesc de majoritate prin aceea că la ei, aceste judecăți se opun împrejurărilor nefavorabile.

Nevoia de a iubi naște o atracție închipuită.

Asemenea bobului de grâu care, închis într-un vas, câștigă în volum, dar pierde în calitate, la fel și cuvântul, pe buzele omului limbut, se umflă din pricina minciunilor, dar ucide încrederea.

Lasă deoparte tot ce se află în afară și îndreaptă-ți curiozitatea spre înăuntru; dacă-ți face plăcere să afli despre neajunsuri si vicii, vei găsi lucruri suficiente și la tine acasă.

Cei mai vestiți dintre filozofi - Pitagora, Socrate, Archesilaos, Carneades - nu au scris nimic. Așadar, pe ce temei sunt considerați filozofi când, având timp liber la dispoziție, ei au lăsat scrisul în seama sofiștilor? În temeiul faptului că au trăit în acord cu ceea ce învățau pe alții.

Nicio vorbă rostită nu a fost mai folositoare decât o mulțime de vorbe nerostite.

Nu există animal mai feroce decât omul, care să adune în el pasiunile negative și puterea.

Sunt de ajuns câteva vicii ca să întunece multe virtuți.

Nu trebuie să ne grăbim cu pedepsele și sancțiunile. Nu trebuie să ne temem pentru aceea că cineva va fi pedepsit cu întârziere, ci pentru aceea că cel pedepsit pe loc se va dovedi a fi fost pedepsit pe nedrept. Aceasta s-a întamplat nu de puține ori. Cine dintre noi este atât de crud încât să-și pedepsească sclavul din cinci în cinci zile numai pe motiv că a ars mâncarea sau a răsturnat un scaun sau s-a mișcat prea încet când îndeplinea o poruncă? Fiindcă tocmai astfel de lucruri, în momentul când au loc, ne văduvesc de echilibru sufletesc și ne umplu de înverșunare. La fel ca atunci când privim la lucruri prin ceață, greșelile ni se par exagerate când le privim prin norul mâniei.

Învață să asculți și ai să poți trage un folos și de pe urma acelora care vorbesc prost.

Pe noi ne face fericiți tocmai surplusul, și nu ceea ce le este tuturor necesar.

Speranța au și cei care nu mai au nimic.

Noi punem adesea câte o întrebare fără să avem nevoie de răspuns, ci ca să ne auzim vocea și să câștigăm bunăvoința celuilalt, dorind să-l atragem într-o discuție. Luând-o cu răspunsurile înaintea altora, străduindu-ne să punem stăpânire pe auzul cuiva și ocupând gândurile celuilalt, e același lucru cu a ne repezi să sărutăm un om care vrea să sărute pe altul, sau să întoarcem spre noi o privire îndreptată către altcineva.

Mi se pare că atât îndrăzneala cât și sfiala se trag din același izvor - din ignoranță.

Micile vicii par mari dacă sunt descoperite la cei cărora le este încredințată puterea.