Weöres Sándor

Dacă faci abstracție de tot ceea ce cunoști ca fiind ființa ta: de fapt acolo începe ființa ta.
Nu schimba corpul tău, mintea ta, persoana ta, cu ființa ta, cu tine însuți. Este doar auxiliarul tău; este doar bagajul tău, care este și gardianul nevoilor tale, și o povară apăsătoare.
Corpul tău nu ești tu, pentru că este doar o substanță care se schimbă constant: la vârsta de patruzeci de ani, nu mai există nici măcar o parte din corpul tău de douăzeci de ani. Dar nici emoțiile și intelectul tău nu sunt tu, pentru că nu erai încă, atunci când le priveai din leagăn. Cine ești tu? cel fără limite, care a apărut între granițe în momentul concepției tale.
Dacă îți consideri persoana mărginită ca fiind tu însuți, fă o inversiune copernicană: consideră totalitatea fără margini ca fiind tu însuți, iar persoana ta ca fiind o limită temporară, o simplă apariție, un "nu-sine".
Acolo unde senzația, impasibilitatea, gândirea, lipsa de gândire, schimbarea, imuabilitatea încetează; acolo unde ai crede că nu există nimic: acolo începe însăși ființa ta.

A călca în picioare și a fi călcat în picioare, a înghiți și a fi devorat: aceasta este viața.
Să porți ca haine călcatul în picioare și a fi călcat în picioare, devorat și a fi devorat: asta este existența.
Cine îi urmează capriciul se înfășoară în viață. Cel care își urmează nevoia, se înfășoară în existență.
Cel care ca furtuna iubește, urăște, poftește, se dezgustă: aceasta este viul. Cel care suportă coerența cu calm: acesta este existentul.

Purgatoriul: bătălia dintre rai și iad, plină de forme schimbătoare, plină de trăsături trecătoare, Raiul și iadul sunt finale, nedespărțite, nedivizate: unul este plinătatea infinită, dincolo de "mult", dincolo de orice bogăție; celălalt este lipsa infinită, dincolo de "puțin", dincolo de orice mizerie.

Nu există diferențe între rai și iad, totul în ele este la fel; totuși, putem vorbi despre cercurile și subcercurile, diviziunile raiului și iadului: pentru că este diferită pentru fiecare persoană mântuită și pentru fiecare persoană blestemată scara care o conectează cu lumea fenomenală; pentru că fiecare scară este formată în funcție de modul în care proprietarul ei funcționează în lumea fenomenală. Cel care este salvat sau damnat nu mai este un individ, nu mai este o ființă separată; dar scara sa este la fel de individuală pe cât este el de individual în relația sa cu lumea fenomenală. Nu există două scări la fel, dar există asemănări de grup: ele sunt secțiunile raiului și iadului.

Raiul, iadul, purgatoriul nu sunt doar stări de după moarte: toată lumea, vie sau moartă, poartă una sau alta.
Tot ceea ce este specific finit, caracteristic: suferă în purgatoriu. Plăcerile cresc doar în purgatoriu; și pentru că toate plăcerile sunt finite și lipsa de plăcere din jurul lor este infinită: de aceea purgatoriul este chin.
În iad nu există nici chin, nici plăcere. Cel care este atât de amorțit de patimile sale încât nu se bucură de nimic mai mult decât de a bea multă apă și nu poate decât să agonizeze în timp ce o mașină scârțâie, a ajuns în iad în viața sa.
În rai nu există nici plăcere, nici chin. Cel care nu mai are nevoie de plăcere nu poate fi stârnit de nimic, întreaga sa ființă este deschisă ca o binecuvântare: a ajuns în rai în viața sa.
Lumea spațiului și a timpului este un foc purificator; rar este omul care atinge raiul sau iadul în viața sa. Individualitatea ta nu este altceva decât suma nevoilor tale finite; prin urmare, numai pierzându-ți individualitatea poți ajunge la starea infinită: raiul sau iadul.

Dacă, străpungând individualitatea ta efemeră, pătrunzi adânc în interiorul tău în sufletul etern: cucerești plenitudinea precum un general cucerește un castel.
Există căi mai ușoare către plenitudine. Nu numai străpungând toate temporalitățile și împingând în impermanent te poți uni cu Dumnezeu. Prin rugăciune și sacrificiu, vă puteți îmbogăți sentimentele în așa fel încât acestea să ajungă la Dumnezeu. Mersul la biserică, ritualul, devoțiunea, implorarea, penitența, castitatea, dacă sunt făcute cu toată inima și nu caută să cerșească bunuri pământești de la puterea cerească, toate duc la Dumnezeu: prin ele, Dumnezeu se apleacă spre tine, îi simți sărutul și devii din ce în ce mai una cu El.

Știința modernă cunoaște sugestia: influența coercitivă, fără instrumente, a sufletului uman asupra celuilalt suflet uman; cu toate acestea, ea consideră puterea vrăji, a harului, a rugăciunii drept superstiție.
Închinarea, incantația; efect spiritual pentru a ajuta sau a dăuna cuiva.
Harul, chemarea spiritului, alungarea spiritului; o influență spirituală exercitată asupra unei ființe care a scăpat de viață.
Rugăciune; accesarea puterii vieții-superioară vieții; prin ea ne sporim de multe ori propria facultate. O instituție socială, creată și menținută prin bani, putere, autoritate, rareori durează câteva vieți; iar ordinele monahale persistă, deși sunt create de un singur cerșetor care se roagă.

Există două moduri în care omul poate fi eliberat de individualitatea sa: fie se poate scufunda sub ea, fie se poate ridica deasupra ei.
Există oameni care sunt atât de absorbiți de lipsa de formă a sufletului-masă sau de curentul subteran al unor desfrâuri ale intelectului, încât sunt complet dizolvați în el, sunt abrutizați, iar separarea lor este doar o aparență. Iar moartea lor este doar moartea acestei aparențe: odată cu dizolvarea trupurilor lor, ultimul semn al separării lor dispare, ei sunt în cele din urmă contopiți în curenții întunecați și lipicioși. Aceasta este damnarea.
Și există unii care, ridicându-se deasupra individualității lor, fac din măsura impersonală, eternă, adevărata lor ființă; în moarte, ei își dărâmă separarea ca pe un zid de închisoare și se scurg din viața lor temporală, închisă, în totalitatea atemporală, fără limite. Aceasta este mântuirea.
Majoritatea oamenilor își păstrează individualitatea până la moarte. Planurile sale, circumstanțele sale, micile sale plăceri sunt sensul vieții pentru el, iar el se ferește de infinitul atemporal, mântuirea, care se dezvăluie în momentele morții sale, la fel de mult ca de atracția vagă, damnarea, care se ridică de sub conștiința care se estompează; în niciuna dintre acestea nu există sentiment, simțire, schimbare, articulare, care sunt necesare plăcerilor sale; instinctul său dezintegrator se agață de epava finală a vieții, iar aceasta nu-i mai oferă adăpost.
Viața, schimbarea, timpul îi scapă, este îngrozit de eternitatea neschimbătoare: se află într-o stare înghețată, lipsit atât de fragmentarea vieții, cât și de plenitudinea ființei. Soarta lui după moarte depinde în mică măsură de modul în care este pomenit, dacă este rugat, dacă este ajutat de bune intenții pământești și nepământești; și mai ales de faptul dacă a existat în viața lui o virtute generală, mai presus de cea individuală, care nu aparține personalității, ci măsurii eterne a caracterului, care nu piere odată cu distrugerea personalității și care îl susține. Acesta este focul purificator.

Sfărâmă pietrele feței tale din tine: aflorimentul stâncii tale va străluci peste tine! Carnea și sângele sunt false și lacome, dar adevărat și blând este scheletul.
Dacă în adâncul ființei tale îți prețuiești individualitatea: ca și cum ai purta veșmântul în pântece și l-ai încălzi cu trupul tău gol și răcoros.
Dacă speri la fericire în schimbare, nu în neschimbare, dacă speri la eternitate în schimbare, nu în neschimbare: ca și cum ai vrea să-ți hrănești și să-ți îmbraci reflexia, și astfel ar rămâne slab și gol și trupul, și reflexia.

Discursul public nu face distincție între bine și plăcut: Dumnezeu este bun, a te scărpina de o mâncărime este bine. Majoritatea oamenilor se gândesc la rai ca la plăcere și la iad ca la chin.
Plăcerea, durerea și toate disecțiile, chiar și cele mai pure, aparțin trupului. Fericirea este însoțită doar de bucurie în trup, nefericirea este însoțită doar de durere în trup. Odată cu moartea, bucuria, angoasa și toate dezmembrările trec.
Pentru sentimentaliști, nemărginirea este ca înghețul; pentru colecționari, ca jaful; pentru individ, ca anihilarea.

Omul pe care îl vezi intrând și ieșind: închis, individual; iar stratul cel mai adânc al ființei umane nu este închis, nu este individual, este interconectat cu tot, identic cu ființa unică de la baza tuturor formelor.
Infinitul atemporal care se desfășoară din spatele personalității finite în timp: e sufletul. Infinitul atemporal care nu are nevoie să se desfășoare: este Dumnezeu.
Limitele separate există doar în spațiu și timp; ceea ce este fără spațiu, atemporal: e neîntrerupt. Sufletul uman care iese din învelișul personalității este identic cu Dumnezeu, așa cum liniștea este cu liniștea, dar cum încetarea zgomotului este cu liniștea.
Omul, atunci când este eliberat de învelișul său, îl vede pe Dumnezeu în trei moduri: ca o ființă dincolo de "este", fără referință; ca iubirea care învăluie și radiază universul; și ca un suflet infinit care strălucește după dezintegrarea personalității finite.
Pentru omul imersat în Dumnezeu, nu mai există nimic de dorit sau de nedorit, nu mai există niciun grad; totul este iubire infinită și fără dorință. Pentru el, totul este la fel: totul este Absolutul Neschimbător, din care curg miriadele de fenomene schimbătoare. Dumnezeu conține totul, iar sufletul eliberat conține totul în Dumnezeu.

Există un Dumnezeu? În ceea ce este independent de spațiu, timp și toate iluziile: este și nu este sunt la fel.
Am eternitate? Dincolo de spațiu, timp și toate iluziile: ființa și neființa sunt aceleași.
Toate cunoștințele voastre sunt bune doar pentru a vă ghida prin variabile, dar nu oferă nicio certitudine a neschimbării. Există cunoaștere doar în variabilă și doar despre variabilă, pentru că în ea sunt identificabile separat ceea ce este și ceea ce nu este, binele și răul, convexul și concavul; dar în totalitate toate acestea sunt identice în mod indivizibil și, prin urmare, nu există nimic în ea care să poată fi numit. Totalitatea nu este nici una și nici mai multe, nici eu și nici altceva, nici ceva și nici nimic.
Dacă vreți să cunoașteți totalitatea, nu puneți întrebări, pentru că toate "da" și "nu" care se referă la ea înseamnă același lucru; ci scufundați-vă în voi înșivă, sub voi înșivă, și acolo unde nu mai există nimic, unde totul este identic cu orice altceva: aceasta este plenitudinea.

Coboară în adâncurile tale ca într-o fântână; și, la fel ca pe fundul fântânii delimitate, vei găsi ape subterane fără limite: sub individualitatea ta schimbătoare vei găsi existența neschimbătoare.
Majoritatea oamenilor cred că la moarte vor fi anihilați sau că vor trăi fără trup în spațiu și timp. Moartea nu este o anihilare și nici o continuare a vieții; odată cu moartea se dizolvă tot ceea ce este partea temporală, schimbătoare a omului: corpul, sentimentul, intelectul, întreaga personalitate; rămâne gol stratul de bază, în care nu există nicio posibilitate de schimbare, de creație, de distrugere.
Nu ființa omului încetează, ci ființa sa separată. Astăzi, omul poate cu greu să distingă între încetarea ființei sale și încetarea ființei sale separate: el își poate imagina doar ființa sa fără separarea sa, fără corpul său, sentimentele sale, conștiința sa, temporalitatea sa, caracterul său schimbător, ca pe o stare de leșin, de somn profund. Dar trecerea de la existența separată la existența impersonală, reală, nu este o diminuare, nici măcar o intensificare infinită; nu este un somn adânc, ci mai degrabă o plinătate de vigilență, în comparație cu care chiar și cea mai trează stare de viață este doar o ezitare orbitoare.
Cel care coboară în propriul strat de bază lasă în urmă toate sentimentele vieții, toate gândurile și posibilitățile, și se află acolo unde va fi după moarte, în atemporal, neschimbător, unde nu mai există "eu" și "nu eu", ci identitatea a tot cu tot, un infinit indivizibil. Nu este un întuneric de leșin, ci o strălucire luminoasă, o acțiune radiantă fără acțiune, o iubire totală fără sentiment; o veșnică neschimbare, dar nu o stare înghețată, ci o supranaturalitate a schimbării, în care sunt incluse toate variabilele, precum posibilitatea somnului în starea de veghe.

Pământul este purgatoriul minciunilor; aici totul în jurul nostru este o minciună: falsitatea spațiului, falsitatea lucrurilor, falsitatea noastră. Iar în creierul uman chiar și adevărul dansează: în același timp totul este adevărat și în același timp nimic nu este adevărat. Singura cale de ieșire din potopul de minciuni este tocmai cea care pare să fie cea mai veridică: imaginația. În mijlocul acestei realități false, depinde de imaginația dumneavoastră să restabiliți adevărata realitate.
Nu muntele și nu valea sunt reale, ci frumusețea de care imaginația ta se bucură în formele munților și ale văilor; iar de la pseudoinfinitul lumii fenomenale, drumul duce prin imaginația ta la adevăratul infinit din tine.
Imaginația este una și fantezia alta, așa cum vorbirea este alta și trăncăneala alta. Imaginația funcționează conform legii vieții și hrănește dorințele înfometate cu ceață; imaginația funcționează conform legii ființei și ceea ce creează, operă de artă, faptă, gând: real și adevărat.
Pe pământ, tot ceea ce apare și dispare se numește realitate; doar imaginația pare să-și extragă creaturile din nimic. Pseudo-nimicul din care se trage imaginația este realitatea; iar în numeroasele pseudo-realități separate care există, numai ceea ce în ele pare a fi nimic, imaginația, este real: esența lor imperceptibilă, comună, existența neschimbătoare din spatele manifestărilor lor schimbătoare.

Priviți o piatră, un ciocan, un tufiș, un cal, un om: toate create, în descompunere, delimitate, individuale, cu existență separată. Existența este aceeași în toate.
Multiplele forme care apar și se descompun: aceasta este viața.
Succesiunea eternă, din care fiecare formă este doar o etapă: aceasta este existența.
Omul este singurul care caută în variabile ceea ce poate fi fixat prin nume: el are sens.
Omul este singurul care sapă sub ceea ce este individual și condiționat în sine, până la existența comună și necondiționată: el are suflet.

Călătoria în sine: călătoria în univers. Lumea spațială este pentru univers așa cum un buzunar de pânză este pentru corpul viu.
Noaptea, sub cerul înstelat, te rogi: cât de mare este lumea! Dar iată: un singur gând al tău poate trece cerul cel mai îndepărtat într-o clipă.
De la un gând la altul este infinit mai lung drumul decât de la o stea la alta.
Omul simte că spațiul este infinit, dar în realitate este strâmtorat în spațiu, ca într-o celulă de închisoare, a cărei lungime și lățime nu reprezintă un pas întreg. Cel care a ajuns la curenții infiniți ai ființei sale a făcut o mică breșă în peretele camerei; cel care și-a dizolvat personalitatea a făcut o breșă în peretele camerei atât de largă încât poate ajunge afară.

Înțelepciunea deplină este pentru piatră și pentru sufletul gol. Cunoașterea nimicului este aceeași cu cunoașterea a totului.
Mergeți la lumină, dar nu-i cereți nimic. Cel care nu are nevoie să întrebe, este în comun cu răspunsul.
De îndată ce ești mai deștept decât oricine: ești mai prost decât oricine. A fi mai înțelept, acest lucru nu poate fi făcut, pe bună dreptate, decât de maestru, care este conștient de prostia "înțeleptului" său și din partea căruia învățătura este umilință: ascultătorul înțelept este subordonat prostului care vorbește.
Adevărul, odată rostit, nu mai este adevăr; în cel mai bun caz, este o slabă aproximare a adevărului. Înțeleptul este înțelept doar atâta timp cât tace; de îndată ce vorbește, el este un prost, pentru că nu poate da decât coaja nedigerabilă a cunoștințelor sale hrănitoare. "Orice încape în această cochilie mizerabilă, caută și mănâncă" - asta e tot ce poate face.
Dacă doriți să posedați adevărul, puteți folosi învățăturile doar ca un ajutor, trebuie să îl găsiți adânc în voi înșivă.

Fie ca bucuria mea să se înmulțească în bucuria ta.
Fie ca deficiența mea să devină bunătate în voi.

Există o singură poruncă, restul sunt sfaturi: încearcă să simți, să gândești, să acționezi în așa fel încât să fii spre binele tuturor.
Există o singură cunoaștere, restul este doar o adăugare: pământul de sub tine, cerul de deasupra ta, scara este în tine.

Adevărul nu se află în propoziții, ci în existența nedistorsionată.
Eternitatea nu este în timp, ci în starea de armonie.

Împrăștie-ți comorile - tu să fii bogăția.
Împrăștie-ți podoabele - tu să fii frumusețea.
Uită-ți plăcerile - tu să fii veselia.
Arde-ți cărțile - tu să fii înțelepciunea.
Risipește-ți mușchii - tu să fii puterea.
Stinge-ți flăcările - tu să fii iubirea.
Alungă-ți mila - tu să fii bunătatea.
Scapă de convingeri - tu să fii credința.
Rupe-ți barierele - tu să fii lumea.
Unește-ți viața și moartea - tu să fii plenitudinea.

Singura adevărată deprindere este trezirea la viață a cunoașterii care zace latentă în ființa noastră.
Învățătura primară inerentă ființei umane este, în esență, aceeași la toată lumea, valabilitatea sa este completă. Învățătura ancestrală este singurul fundament adecvat; ceea ce se bazează pe ea este incoruptibil, ceea ce se bazează pe opinie se descompune.
Studiul ancestral este infinit de simplu, atât de simplu încât nu poate fi exprimat în cuvinte. Este de acord cu tot ceea ce este necesar, calm, solid; se opune la tot ceea ce este seducător, excitant, abundent.
Zece armate, o sută de cufere, o mie de fapte sunt distruse; ceea ce posesorii studiului primordial creează fără niciun ajutor este păstrat.
Cel care a cucerit pentru sine cunoașterea ancestrală inerentă ființei sale a atins tot ceea ce este realizabil din punct de vedere uman; viața și moartea îl pot răni doar superficial, el este în esență inviolabil și complet.

"Îi mulțumesc lui Béla Hamvas, maestrul meu, pentru că mi-a permis să scriu această carte: el a creat armonia în mine.

Această carte este pentru ca voi să cunoașteți armonia sufletului și, dacă vă aparține, să intrați în posesia ei.

Ceea ce urmează nu este nici nou, nici vechi: poartă însemnele unei epoci, dar esența sa nu este generată și nici trecătoare. Cel care merge pe izvoare își culege mereu buchetul din aceste flori."

Către plenitudine

"Solvere volo et solvi volo.

Salvare volo et salvari volo.

Generare volo et generari volo.

Cantare volo et cantari volo.

Saltate cuncti!

Ornare volo et ornari volo.

Lucerna sum tibi, ille qui me vides.

Janua sum tibi, quicunque me pulsas.

Qui vides quod ago, tace opera mea.

(Vreau să dizolv și vreau să fiu dizolvat.

Doresc să izbăvesc și doresc să fiu izbăvit.

Doresc să procreez și doresc să fiu conceput.

Doresc să cânt și doresc să devin melodie.

Dansați, voi toți!

Doresc să împodobesc și doresc să fiu împodobit.

Sunt lampa ta când mă vezi.

Sunt ușa ta când bați la ea.

Cel ce vede ce fac, să audă lucrarea mea).

Dintr-o Evanghelie apocrifă a lui Ioan"