Arthur Schopenhauer

Pentru că filozofia nu este o cunoaștere după legea cunoașterii, ci este o cunoaștere a ideilor, ea trebuie socotită drept artă, fiindcă ea expune o idee în mod abstract, și nu intuitiv, așa cum o face știința. Dar, strict vorbind, filozofia este o încrucișare între știință și artă sau ceva care le aduce în contact.

Claritatea fenomenului se referă la domeniul de reprezentare și este condiționată de o legătură a unei idei cu alta. Iar incomprehensilibitatea începe de fiecare dată când un fenomen vine în contact cu zona voinței, adică atunci când voința intră în contact direct cu ideea. De exemplu, o simplă atingere de mână a propriului corp, în ciuda simplității acestui fenomen, esența lui este greu de înțeles. Nu sunt limpezi nici toate fenomenele vieții organice, ale vegetației, ale cristalizării și forței naturii, pentru că în toate aceste cazuri voința se manifestă în mod direct.

La fel cum un om care se îneacă se duce la fund și se ridică din nou, la fel și cei mai buni oameni ajung la pocăință drept urmare a unui păcat. Așa este, de exemplu, Gretchen din Faust. Păcatul, în acest caz, acționează ca un coșmar din care ne trezim.

La fel cum un trup desăvârșit nu este scutit de mizerie și scursuri împuțite, la fel chiar și un caracter dintre cele mai nobile nu este scutit de trăsături rele, ba uneori nici măcar geniul cel mai măreț nu este scutit de limite.

Prin lucrul în sine sau prin esență interioară a lumii, subînteleg ceea ce ne este cel mai apropiat - voința. Deși expresia aceasta este subiectivă în raport cu subiectul cunoașterii, și fiindcă cunoașterea este transmisibilă celorlalți, relația aceasta este semnificativă. Astfel, este mult mai bine să numim esența lumii voință, decât Brahma, suflet universal sau altcumva.

După moartea voinței, decesul trupului nu mai poate fi penibil. În aceasta trebuie să vedem manifestarea justiției veșnice. Ceea ce-l înfricoșează cel mai mult pe omul rău, el fiind conștient de aceasta, e chiar moartea. Ea, desigur, este bine cunoscută și omului bun, dar el nu se teme de ea. Deoarece toată răutatea constă în dorinta feroce de a trăi, pentru fiecare om, după măsura propriei răutăți sau bunătăți, moartea este fie grea, fie ușoară, ba chiar binevenită. Încetarea unei vieți individuale este un rău sau un bine, în funcție de faptul dacă omul este bun sau rău.

Modul de viață, aspirațiile și moravurile la insecte și la animalele inferioare pot fi privite ca primii pași ai naturii; proprietățile noastre, calitățile și aspirațiile se găsesc la acestea în stare embrionară.

Primii patruzeci de ani ai vieții noastre constituie un text, iar următorii treizeci de ani sunt comentarii asupra acestui text, făcându-ne să înțelegem sensul adevărat al acestuia.

Prima poruncă de onoare a femeilor constă în faptul de a nu se angaja în concubinaj cu bărbații, astfel încât fiecare bărbat să fie obligat să recurgă la căsătorie ca la o capitulare.

Un om singur este slab, ca un Robinson abandonat: numai în comuniune cu alții el poate face multe.

Optimismul mi se pare o viziune nu numai absurdă, ci de-a dreptul nerușinată, o batjocură amară asupra suferințelor de nedescris ale omenirii.

Unul dintre obstacolele esențiale în calea prosperității neamului omenesc trebuie socotit faptul că oamenii nu ascultă pe acela care este mai inteligent decât alții, ci pe acela care vorbește cel mai tare.

Singurătatea este soarta tuturor minților eminente.

Oamenii de rând se dedau din plin existenței, iar geniul este în chip predominant într-o dispozitie de cunoaștere. De aici rezultă diferența dublă dintre un geniu și un om de rând. În primul rând, să fii e posibil doar într-un singur mod..., iar de cunoscut este posibil să cunoști lucruri nenumărate, identificându-te cu ele, într-o anumită măsură, prin... existența obiectivă. În al doilea rând, a vedea, a ști este plăcut, dar a fi este îngrozitor, pentru că a fi de dragul lui a fi este un chin. Din prima deosebire rezultă că viața oamenilor de rând este, de fapt, extrem de plictisitoare. Noi vedem, de exemplu, că oamenii bogați duc aceeași luptă neîncetată și grea cu plictiseala, pe care săracii o duc cu nevoia. Cea de-a doua deosebire explică de ce viața oamenilor de rând poartă pecetea unei seriozități plictisitoare, sumbre, monotone, în timp ce pe fruntea unui geniu se observă o claritate deosebită care, în ciuda faptului că suferințele lui sunt mai mari decât cele ale oamenilor de rând, mereu strălucește prin suferințe asemenea soarelui într-un nor de furtună. Acest lucru sare în ochi și mai mult atunci când observăm un om de geniu și un om de rând în vremea suferinței lor. Atunci se dovedește faptul că diferența dintre ei este aceeași ca aceea dintre omul cărui îi este propriu să râdă și animalele care nu râd.

Un filistin este un om preocupat mereu și foarte serios de o realitate care este, de fapt, ireală.

Din punct de vedere obiectiv, onoarea este părerea celorlalți despre valoarea noastră, iar din punct de vedere subiectiv, este teama nostră de părerea altora.

Educația se raportează la avantajele naturale ale intelectului, așa cum o fac planetele și sateliții cu soarele. Căci un om de rând educat nu vorbește ceea ce crede el însuși, ci ceea ce au gândit alții, și nu face ceea ceea ce ar putea face singur, ci ceea ce a învățat de la alții.

Trebuie să trăiești mult și să îmbătrânești ca să poți înțelege cât de scurtă este viața.

Nimic nu se explică așa de bine unitatea indispensabilă a esnței primordiale a Eului nostru cu esența lumii exterioare, ca visul. Căci și în vis obiectele sunt diferite de noi înșine, se deosebesc prin obiectivitatea lor perfectă și specificul lor enigmatic, care este străin proprietăților noastre; visele ne inspiră uimire, confuzie, anxietate etc. Însă toate acestea suntem noi înșine. Așa se întâmplă, de asemenea, și cu voința care poartă în sine întreaga lume exterioară, însuflețind-o, ea fiind închisă înlăuntrul nostru, acolo unde percepem prezența ei nemijlocită. Însă pentru toate aceste minuni, noi suntem datori întelectului, acestui atelier fantastic și minunat, acestui magician neîntrecut, care își descompune propria fire în cognitiv si cognoscibil.

Nimeni nu a trăit în trecut, nimeni nu va trăi în viitor; numai prezentul este viață.

Nu există nicio modalitate mai bună pentru a-ți împrospăta mintea, decât citirea clasicilor antici; dacă citești pe unul dintre aceștia măcar pentru o jumătate de oră, imediat te simți odihnit, ușurat și purificat, înălțat și întărit, ca și cum te-ai fi scăldat într-un izvor curat.

Germanilor li se reproșează că ei i-au imitat întotdeauna și în toate pe francezi și englezi; dar se uită faptul că acesta era cel mai inteligent lucru pe care ei ca națiune au putut să-l facă, fiindcă ei nu ar fi făcut nimic de folos și bun cu propriile puteri. În ciuda diferenței enorme între oamenii eminenți și cei de rând, totuși, această diferență nu a fost suficientă pentru formarea a două tipuri de oameni. Acest lucru, după părerea unora, s-ar putea părea ciudat, ba chiar jignitor.

Oare nu va pierde omenirea din punct de vedere calitativ pe măsură ce crește cantitativ? Drept ilustrare a acestei presupuneri poate servi faptul (vezi Istoria leziunilor de ciumă de Shnurer) că în secolui al XIV-lea, după ciumă, femeile au devenit extrem de fertile, astfel încat cazurile de naștere de gemeni erau un fenomen obișnuit, dar la toți nou-născuții s-a observat ulterior absența a doi dinți. Mai departe, dacă vom compara pe grecii și romanii antici cu popoarele contemporane nouă, dacă vom compara epoca Vedelor cu mizeria epocii contemporane și vom lua în considerare faptul că, în ciuda creșterii cantitative a omenirii, numărul de minți mari nu a crescut - atunci ipoteza de mai sus nu va părea nefundamentată.

Nu contestați părerile nimănui; doar luati seama că dacă veți vrea să respingeți toate absurditățile în care cred oamenii, atunci veți putea împlini vârsta lui Matusalem și tot nu veți fi terminat cu ele.

Oare nu depinde genialitatea de perfecțiunea unei amintiri vii? Căci doar prin memorie, care leagă evenimente individuale de viață într-un tot integral, este posibilă o înțelegere mai largă și mai profundă a vieții decât aceea pe care o au oamenii de rând.

Nu spune prietenului tău ceea ce nu trebuie să știe dușmanul tău.

Începutul teologiei este frica. Iar începutul filozofiei nu este altceva decât gândirea pură și dezinteresată. Dacă oameni ar fi fericiți, atunci nu ar fi nevoie de teologie. Dimpotrivă, filozofia ar fi o necesitate pentru mințile de geniu, chiar dacă în lume nu ar exista deloc suferință și moarte. Din aceasta însă nu rezultă că gândirea pură este o caracteristică necesară a intelectului în general; dimpotrivă, aceasta se întâlnește numai la monstrum pe excessum, adică la un geniu.

A găsi contradicții în lume înseamnă a nu stăpâni o critică adevărată și a te înșela adesea.

Fiecare poate studia știința - unul, mai greu altul, mai ușor. Dar din artă fiecare primește doar atât cât este el însuși în stare să dea. Ce vor da, de exemplu, operele lui Mozart unui om care nu înțelege muzica? Ce vede majoritatea oamenilor în „Madonna” lui Raphael? Și oare mulți oameni apreciază, „Faust” al lui Goethe? Arta nu se ocupă, asemenea științei, numai cu mintea; ea se ocupă cu esența cea mai profundă a omului, și de aceea fiecare înțelege în artă doar atât cât îi permite valoarea pe care o poartă în el însuși. Același lucru se referă și la filozofia mea, care este filozofia ca artă. Fiecare va înțelege în ea exact atât cât merită. În general, filozofia aceasta va fi accesibilă doar unora și va fi filozofia paucorum hominum (acelor puțini). Mi se pare că după eșecul suferit timp de 3000 de ani de filozofia ca știință, construită adică după legile temeiului, se vede deja că, din punct de vedere istoric, aceasta este o cale greșită. Cine nu știe decât să găsească legăturile dintre idei, să extragă din cauze consecințele, acela poate fi un mare om de știință, dar va fi la fel de puțin filozof, pe cât de puțin poate fi pictor, poet sau muzician. Căci un artist și un filozof cunosc lucruri în sine, idei platoniciene; iar un om de știință cunoaște doar fenomenul, adică legea de cauzalității ca atare, pentru că un fenomen nu este nimic altceva decât legea cauzalității însăși. Se justifică astfel pe deplin expresia lui Platon: mulțimea nu este capabilă să facă filozofie.

Adevărata demnitate a unui om de geniu este ceea ce îl înalță pe el deasupra celorlalți și îl face respectabil și constă în predominarea intelectului - a acestei părți luminoase și curate a firii omenești. Oamenii obișnuiți posedă doar o voință păcătoasă amestecată cu o fărâmă de intelect, care le sunt necesare numai pentru orientarea în viață, după cum îi este dat fiecăruia.