Heinrich Heine

Întreaga lume e ruptă în două. Fiindcă inima poetului e centrul lumii, în timpurile noastre, ruperea ei ar fi cea mai dureroasă. Prin inima mea trece marea ruptură a lumii.

Marele geniu se formează cu ajutorul altui geniu nu atât prin asimilare, cât cu ajutorul neînțelegerii.

În teorie, religia modernă este dispersată, în idee este moartă, dar continuă să trăiască mecanic, ca musca rămasă fără cap, care, deși nu vede, continuă să se rotească și să zboare.

În vremurile întunecate, cel mai bine era să conduci popoarele prin intermediul religiei, căci în întuneric orbul e cel mai bun ghid: el deosebește drumul și cărările mai bine decât cel care vede.

În fond, nu contează pentru ce mori; dar dacă mori pentru ceva drag o astfel de moarte caldă și adevărată e mai bună decât o viață rece și falsă.

În creațiile tuturor marilor poeți, nu există, în principiu, personaje secundare, fiecare personaj fiind, în felul său, un erou.

În operele unor scriitori la modă găsim urme ale naturii, nicidecum o descrierea a acesteia.

În scrisoarea dedicată amicului: „Dacă nu-mi trimiți urgent patruzeci de taleri, voi îndura foamea din cauza ta”.

În dragoste, ca și în religia romano-catolică, există un purgatoriu prealabil, în care, înainte de a ajunge în veșnicul infern, te obișnuiești cu ideea că te vor frige.

În literatură, ca și în viață, fiecare fiu are un părinte pe care în unele cazuri nu-l cunoaște, iar în altele, ar vrea să se dezică de el.

În literatură, ca și în pădurile sălbatice ale Americii de Nord, fiii își ucid părinții atunci când aceștia ajung bătrâni și slabi.

În Italia, muzica a devenit o națiune. La noi, în nord, lucrurile stau cu totul și cu totul altfel: acolo muzica s-a făcut om și se numește Mozart sau Meyerbeer.

În artă forma reprezintă totul, materialul nu are nicio valoare. Staub ia pentru un frac cusut din postav propriu tot atât cât pentru un frac cusut din postavul clientului. El motivează aceasta prin faptul că plata o cere pentru croială, iar stofa o dăruiește.

În sticle văd ororile care vor fi produse de conținutul acestora; se pare că în fața mea apar sticle cu monștri, șerpi și larve din muzeul de științe ale naturii.

Se poate oare ca poezia să fie o boală a omului, așa cum perla e o excrescență dureroasă de pe urma căreia suferă sărmana moluscă?

Să fi fost ea, oare, binefăcătoare, nu știu; cert e că a fost obraznică întotdeauna, iar obrăznicia la femei e partea bună a drumului.

Dumnezeu îmi va ierta prostiile pe care le-am spus la adresa Lui, așa cum eu iert greșiților mei prostiile pe care le-au scris împotriva mea, deși, din punct de vedere moral, erau la un nivel la fel de jos față de mine pe cât sunt și eu față de Tine, Doamne!

Dumnezeu există; dar ar fi o mare fărădelege să afirm că „eu cred în Dumnezeu”.

Ah! Asta a fost demult! Eram tânăr și prost pe atunci. Acum sunt bătrân și prost.

Nu l-am citit pe Auffenberg presupun că seamănă cu Arlincourt dar nici pe acesta nu l-am citit.

Englezii și italienii, deopotrivă, amintesc de niște statui cu vârfurile nasurilor tocite.

Englezii iau în gură o duzină de cuvinte monosilabice, le mestecă, le înghit și le scuipă - iată ce se numește limbă engleză.

Alexandre Dumas fură din trecut pentru a îmbogăți prezentul. În artă nu există a șasea poruncă.

Autorul se obișnuiește în cele din urmă cu publicul său, de parcă ar fi o ființă în carne și oase.