Lev Tolstoi

Viața noastră ni se pare mișcare, începând cu nașterea și sfârșind cu moartea. Iar noi vrem să judecăm prin prisma vieții noastre trecătoare întreaga viață, atribuindu-i mișcare, început și sfârșit. Vorbim despre facerea lumii sau zămislirea ei, despre sfârșitul lumii și despre dinamica vieții în lume, în vreme ce termenii aceștia sunt proprii numai părții noastre limitate de viață, nicidecum nu pot fi proprii întregii vieți a lumii.

Viața ni se prezintă ca mișcare. Pentru ca mișcarea să existe trebuie să avem un punct fix față de care să se producă mișcarea. Conștiința spiritualității noastre e un astfel de punct. Ceea ce ne apare ca mișcare este ridicarea valurilor ce acoperă duhul pe care îl aflăm în noi.

Eliberarea poporului, constituția, feluritele libertăți, măreția statului, patriotismul, cea mai buna rânduială socială, toate sunt numai poleieli sub care se ascund invidia, iubirea de putere, ambiția, orgoliul, trândăvia, disperarea. Urmările acestor intenții bune sunt lupta impotriva tuturor, ura în locul iubirii și o decădere tot mai mare a moravurilor.

De ce ne avântăm înainte, mereu înainte? Pentru că viața e descoperire.

Uitarea de sine e necesara și în doctrinele religioase; trebuie sa uiți tot ce ți-e drag, familiar, pentru a te pune de acord cu alte doctrine.

Toate credințele au același întemeiere. Și nu poate fi altminteri, omul e același pretutindeni.

Judecă-i pe alții la fel ca pe tine insuți. Căci ei sunt tu. Și de aceea fii îngăduitor cu faptele lor rele, așa cum ai fost și ești cu tine. Și tot astfel dorește căința și îndreptarea păcatelor lor, așa cum nădăjduiești să ți se ierte ale tale.

E ușor de zis: nu trebuie să-i urăști pe oamenii răi, ci dimpotrivă, să-i compatimești și să-i iubești. Așa este. Dar pentru a face sincer acest lucru, există numai o singura cale: a-L vedea, a-L simți a-L iubi în ei pe acel Dumnezeu care se află și în tine și in ei. Pentru a fi în stare de asta, trebuie să devii conștient că Dumnezeu e în tine și să-L iubești. Și de aceea totul, totul depinde de asta.

Bogatul cumsecade îl compătimește pe sărac și se rușinează de bogăția sa, iar adesea dorește sincer să-i facă un bine săracului. Chiar și săracul cumsecade îl invidiază aproape mereu pe bogat, îi este ciudă că e sărac și i-ar face mai curănd rău decât bine bogatului. Mai ales în privința asta săracii sunt vrednici de mila.

Astronomia este știința care arată în modul cel mai limpede cât de iluzorii sunt spațiul și timpul. Trebuie să fii complet idiot sau savant pentru a nu întelege că, dacă sunt atâtea miliarde de kilometri până la Sirius, ar trebui, conform aceluiași raționament, să existe și stele la distanțe care nici măcar nu pot fi scrise în cifre în spațiul dintre noi și Sirius. Iar aceasta ar fi doar o mică fracțiune din distanța pâna la lumi și mai îndepărtate, și tot așa la nesfârșit. Și dacă așa stau lucrurile, e limpede că lumile astea nici măcar nu exista, ci ne arată doar că reprezentările noastre sub forma timpului și spațiului sunt iluzorii.

Mișcarea se raportează la timp la fel cum se raporteaza corpul la spațiu.

Viața lumeasca (de la naștere până la moarte) este înțelegerea tot mai buna de către om a spiritualității sale. Pentru ca acest lucru să fie posibil trebuie ca ființa spirituală să se deschidă tot mai mult. Această deschidere ne apare ca mișcare în timp și spațiu a trupului.

Ar fi bine să ne amintim mereu că viața, viața trupească a unei ființe separate nu e o stare, ci o mișcare perpetua. Viața e o stare numai pentru conștiinta acelui spirit în relație cu care viața trupească este miscare perpetuă.

... Trăim aici viața noastră separată și viața unei alte ființe, mult mai cuprinzătoare, care include ființările noastre separate așa cum corpul nostru include toate celulele separate care îl alcătuiesc. Și de aceea activitatea noastra spre binele acelui Intreg nu se irosește, așa cum nu se irosește activitatea celulelor pentru intregul organism. Poate de aceea moartea este doar un transfer al conștiinței dintr-o persoana sepărata într-o ființa mai cuprinzatoare, care include persoanele separate. Și asta probabil fiindcă întreaga viață omenească este numai sporirea continuă a conștiintei.

Viața se intemeiază pe năzuința noastra nemărginită spre bine. Dar, ca ființe mărginite și separate, nu primim niciodata întreg acel bine pe care îl dorim. Binele suprem îl putem primi numai ca participant nu doar la viața omenirii, ci și a tot ce există. Iar această posibilitate de a participa la viața Întregului o avem daca devenim conștienți că suntem acel început spiritual care ne dă viață. Conștiința acestui fapt se manifesta în noi prin iubire.

Gândim și spunem: de ce Dumnezeu nu ne-a spus voia Sa prin cuvinte, dar uităm că prin cuvinte, îtotdeauna imprecise, neclare, mereu incomplete, vorbesc în imperfecțiunea lor numai oamenii; Dumnezeu are alt limbaj, alt mijloc de a transmite adevarul: prin faptul ca ne face conștienți de natura Lui.

Revoluționarii sunt manați mai ales de invidie, ambiție și iubire de putere. Și ceea ce e mai rău, aceste sentimente urâte sunt mascate de falsa iubire și compasiune pentru popor și, ceea ce e și mai ridicol, de falsa iubire de libertate: se aservesc puterii, în cea mai cumplită dintre sclavii, din dragoste de libertate!

Atât de rar îtâlnim, și înca mai rar simțim, adevărata iubire, iubirea față de iubire, iubirea nu numai față de toți oamenii, dar și față de tot, de Dumnezeu. Doamne, ajută-mă să trăiesc în aceasta iubire, vino și sălășluiește în mine.

Ce fenomen uimitor că brahmanismul, în ciuda ințelegerii sale religioase mult superioare iudaismului, a fost supus acelorași denaturări, dacă nu chiar unora mai grave, sau mai degraba a fost invadat de tumori.

Tocmai m-am gândit că oamenii limitați intelectual, așa-numiții materialiști, se sustrag dinaintea oricăror raționamente serioase despre insușirile naturii umane și ale rațunii (vezi Kant, Platon, Hristos) considerând că toate acestea sunt doar „filozofie” incertă, neclară, contradictorie, în cadrul căreia toate raționamentele sunt inutile.

Pentru a înțelege limpede irealitatea spațiului (corporalității) și timpului (mișcării), faptul că și una și alta sunt numai limitări ale găndirii noastre, trebuie să concep și că trupul meu în spațiu, precum mișcarea mea în timp sunt în egală măsură infinit mici în comparație cu marele infinit (pe care nu pot să nu-l accept) și infinit mari în comparație cu cele infinit mici la care trebuie neapărat să cugetam.

... Aș mai adauga la ideea imposibilității de a organiza societatea fără constrângere și că, așa cum societățile antice erau de neconceput fără sclavi, ar fi fost de asemenea de neconceput fără niște ființe și mai nefericite decât sclavii, fără stăpâni. Sclavii au fost eliberați, e timpul să fie eliberați și acești nefericiți.

Organizarea societații pe baza constrângerii are ca scop curmarea actelor de violență între oameni. Pe când cugetarea, experiența și întreaga istorie ne arată ca dreptul la constrângere oferit unora nu a putut și nu poate împiedica oamenii să încalce rânduiala existentă și să recurgă la violența. Reiese că o rânduială întemeiată pe constrângere va duce doar la sporirea numărului celor care folosesc violența.

Un anarhist cu idei expropiatoare le spunea odata prin sate tăranilor că nu trebuie să muncească pentru stăpâni și că trebuie să le confiște ce considera ei (stăpânii) ca le aparține. Aș fi vrut sa-l întreb pe el și pe învățătorii lui: pentru chiaburul care are 10 cai, e cărăuș sau face cărămizi ș.a.m.d., se poate munci sau nu? Dacă încă se mai poate, atunci unde ne oprim? Și dacă stabilim pentru cine nu se poate munci, cum putem afirma, legifera asta? Vom stabili legi care se vor pune în aplicare cu forța? Dar atunci vor exista noi abuzuri ale puterii.

Dintre organele omului, mai presus de toate este rațiunea, iar omul nu poate, nu trebuie să renunțe la ea, căci viața lumii e lucrarea oamenilor călăuziți de rațiune. Buna înțelegere a oamenilor se va realiza nu prin refuzul rațiunii, ci prin recunoașterea de către toți a legilor ei.

Pentru a nu trăi chinuit trebuie să ai în față nădejdea bucuriei. Însa ce nădejde a bucuriei mai poate fi, când ai în față bătrânețea și moartea? Există numai o ieșire din aceasta situație, să-ți închini întreaga viață desăvârșirii spirituale, în comuniune tot mai mare cu Dumnezeu. Numai atunci viața este bucurie neîntreruptă, iar moartea este și ea o bucurie.

Învătătura religioasă trebuie să stea la baza educației. Educația fără învătătură religioasă nu e educație, ci deopotrivă depravare și amorțirea capacităților superioare.

Nu trebuie să ne închipuim că e nevoie ca viața oamenilor religioși să fie copleșită de grija susținerii religiozității și că ea trebuie să fie plicticoasă, închinată unei activitati abstracte. Dimpotriva, viața oamenilor care au un temei religios nu poate să nu fie plină de bucurie complet liberă de preocuparea pentru religiozitatea lor. A gândi altminteri e ca și cum am crede că oamenii cu vederi politice și științifice nu vorbesc decât despre politica și știința.

N-aș vrea să mor fără să exprim ce simt și înțeleg acum cu toata claritatea. E caraghios că scriu la sfârșitul vieții un adevăr cunoscut de toata lumea, iar adevărul acesta cum îl înteleg eu acum, sau mai degraba cum îl simt, îmi pare absolut nou. Adevarul e ca trebuie să-i iubim pe toți și să ne clădim viața așa încât să-i putem iubi pe toți. Aș vrea să scriu o astfel de lege a lui Dumnezeu pentru copii.

Da, nu Rusia trebuie salvată, ci ceea ce este de milioane și milioane de ori mai scump decât închipuita existență a Rusiei, sufletul nostru.