Lev Tolstoi

La fel cum, îmbătrânind, omul ajunge tot mai conștient de unitatea lui spirituală, tot astfel îmbătrânește și lumea, ajungând la unitate și împăcare.

Memoria despre trecutul apropiat dispare odată cu trecerea anilor: omul capătă din ce în ce mai mult conștiința „eului“ său imobil. Dispare și gândul asupra viitorului. Omul devine inapt pentru lume.

Săracii simt o fericire mai mare decât bogații, fiindcă satisfacerea nevoilor, îmbrăcămintea, atunci când îți lipsea, mâncarea, când flămâzeai, casa, când n-aveai un acoperiș, aduc incomparabil mai multă bucurie decât satisfacerea poftelor bogaților.

Fiecare om are ceva superior la care ajunge, concepția sa despre lume, în numele căreia trăiește. El singur își făurește concepția despre lume. Și orice om e capabil să recepteze doar ce corespunde concepției sale. Tot ce nu corespunde, oricât de limpede ar înțelege ceva rostit sau scris, trece prin el fără să lase nici o urmă. lată o astfel de concepție: viața mondenă a oamenilor din înalta societate, împodobită de idile, arta și lux este buna. Alta ar fi: e buna participarea la rânduirea confortabilă a vieții, cum se întâmplă în Europa. Înca una: e bine să fii plăcut, vesel. Și încă una: e bine să-i uimești pe toți. Nici una din ele nu e ce trebuie. Orice concepție despre lume trebuie să fie exprimată limpede și amănunțit.

„Eul“ spațial, material al trupului meu, ca și „eul“ temporal sunt în legătură cu Totul, cu întreaga lume spațială nemărginită. Era limpede atunci când am scris despre asta, iar acum nu-mi mai aduc aminte. Legătura temporala este faptul ca „eu“ sunt creația strămoșilor mei nenumărați și infiniți și la rândul meu sunt întemeietorul unui neam. Dar spațial nu-mi pot aduce aminte în orice clipa cum se leaga toate astea.

Anarhismul care permite violența e o neînțelegere ridicola. Există un singur anarhism înțelept: creștinismul, ignorarea oricăror manifestări politice externe ale vieții și viața fiecăruia pentru „eul“ său propriu, dar nu cel corporal, ci cel spiritual.

Egoismul e blamat. Dar egoismul e legea fundamentală a vieții. Problema e ce anume poate fi considerat „ego-ul“ nostru, conștiința sau corpul, ori mai degrabă, conștiința spirituală sau cea corporală?

Cei care trăiesc adevărata viață sunt mai ales copiii, când pășesc în viața și nu știu încă nimic despre timp. Ei vor mereu ca nimic să nu se schimbe. Cu cât înaintează în viață, cu atât se supun mai mult iluziei timpului. Spre bătrânețe, iluzia asta slăbește, timpul pare ca trece mai repede și, în sfârșit, bătrânii pășesc tot mai mult în viața atemporală. Așadar mai ales copiii și bătrânii trăiesc adevărata viață. Oamenii care trăiesc pentru viața sexuală mai curând pregătesc materialul vieții adevărate decât o trăiesc ei înșiși.

Timpul e una din formele de manifestare ale adevăratei vieți, acea forma în care nouă, oamenilor, ne este accesibilă viața asta.

Moise nu a văzut pământul făgăduit spre care își conducea poporul. Îmi place foarte mult alegoria asta. Regretăm adesea că nu vedem roadele muncii noastre, dar să nu vedem, să înfăptuim fără așteptarea răsplății e condiția indispensabilă și esențială a oricărei fapte cu adevărat bune.

Numai acum încep să trăiesc viața adevărată. Numai acum încep să mă tem de un singur judecător și să mă călăuzesc după judecata Lui.

Pentru a ierta trebuie să uiți, să vrei să uiți pentru ce ierți și să iei relațiile de la început.

Viața se dezvăluie. Ei, și tu ce faci? Poți sau nu să contribui la aceasta dezvăluire? Poți prin menținerea imobilității tale, prin nemișcarea simultană cu ceea ce te acoperă. Mișcandu-te, rămâi nemișcat. Menținându-ți nemișcarea, te miști.

Gândim și chiar rostim: de ce Dumnezeu nu ne spune prin cuvinte ce vrea de la noi? Dar uităm că numai noi, în slăbiciunea noastră, vorbim prin cuvinte inexacte, insuficiente, unilaterale. Iar Dumnezeu are alt limbaj, alt mijloc de transmitere a voii sale. Acest mijloc este întreaga viață a lumii exterioare și tot ce s-a investit în sufletul nostru.

Zeflemeaua, mai ales cea inteligentă, îl prezintă pe zeflemist mai presus de cel de care râde; dar de cele mai multe ori (de fapt mereu) zeflemeaua e semn sigur ca omul nu înțelege subiectul de care râde.

Simt (am simțit) cât se poate de pregnant bucuria, liniștea, fericirea stării de iubire față de tot. Numai în starea asta totul e bine și în viață și în moarte. Chiar dacă se întâmplă rareori, încerc totuși acest sentiment.

Mă gândesc la ierarhia ideilor despre învățătura morală a copiilor și văd că în domeniul spiritual nu exista în primul rând, în al doilea, în al treilea, nu exista nimic mai mult sau mai puțin important. Totul e la fel de important și totul e în primul rând.

Există memoria mea personală, ce am trait eu; exista memoria neamului, ce au trăit strămoșii, care se exprimă în mine prin caracter; exista memoria universala, a lui Dumnezeu, memoria morala a ceea ce știu despre începutul din care provin.

Femeia miloasă e mulțumită că s-a îndurat și i-a dat femeii sărace. Iar femeia saraca se gândește că știe să ceara, e mulțumită și se laudă cu asta. „De mine nu scapă.“

Singura diferență dintre om și animal este ca omul știe că va muri, iar animalul nu știe. Diferența e uriașa.

Memoria nu e oare conștiința (revelația duhului) trecutului, iar rațiunea, conștiința (revelația duhului) viitorului?

Mi se intampla ca atunci când iubesc pe cineva, nu doar văd, ci simt zâmbetul lui și simt că eu sunt el, cum s-a întâmplat de curând cu băiețelul meu Kolia. Așa se întâmplă mai ales când ți-e milă. E confirmarea faptului că Dumnezeu e unul în noi toți și că El este iubire.

Ca să nu faci rău aproapelui tău și să-l iubești trebuie să înveți să nu-i spui ceva rău și nici să nu spui despre el ceva rău; iar pentru asta trebuie să înveți să nu gândești nimic rău despre el. E cu putință. Numai atunci poți să nu faci rău omului și să-l iubești.

Așa cum toată apa se scurge din găleata printr-o gaură cât de mică, la fel toate bucuriile vieții (iubirii) nu rămân în sufletul omului dacă el nu e iubitor fie și numai față de un singur om.

Iepurii se înmulțesc și se luptă, dar oamenii se desăvârșesc și de aceea n-au nevoie de luptă.

Rugăciunea-cerere, deși falsă prin scopul său, e totuși de folos sufletului, e totuși un semn al dependenței de Dumnezeu. Greșeală constă în transferul prezentului atemporal în viitor și al spiritualului în corporal.

Spun: viața se dezvăluie. Dar ce sunt eu in acest proces? Pot sau nu pot să contribui la aceasta dezvaluire? Poți. Poți nu prin mișcare, ci prin respectarea imobilității tale, prin transferarea ta în unicul adevăr, care e întotdeauna nemișcat.

Toate revoluțiile sunt dăunătoare și zadarnice pentru că militanții lor sunt conduși numai de egoism. Doar lucrarea în folosul lui Dumnezeu poate schimba orânduirea deja stabilita.

Ekklesia * ca adunare a aleșilor este primul păcat, încălcarea învățăturii lui Hristos despre frăția universală.

Cât de simplu e totul. Toți cei care sunt jos vor să se cațere sus, pe cei care sunt deja acolo. Se cațără sub diverse pretexte, cel mai frecvent fiind iluminarea. Dar cine o să-i susțină când se vor fi cățărat cu toții? Bine că Anglia are sclavi în India, în colonii. Citindu-l pe Pascal am înțeles pentru prima dată cum trebuie interpretat l’homme dans l’etat de pêche * și la rédemption **. Mersul firesc al vieții, trecerea de la spontaneitatea animala la cerințele vieții spirituale, el (și toți clericii) îl numește mântuire, ispășire primită de la Hristos.