Lev Tolstoi

Îți place să fii puternic, agil, deștept, în stare de orice, și-ți exersezi puterea, agilitatea în tot felul de activități. Dar exista o activitate mai importantă decât toate celelalte, care, dacă izbutim s-o îndeplinim, ne aduce bucuria cea mai mare, și de aceea e cuminte și s-o exersăm cu precădere. Activitatea asta e apropierea de Dumnezeu din tine însuți.

Toți ne justificăm, iar pentru sufletul nostru, dimpotrivă, ar trebui să ne simțim vinovați. Trebuie să învățăm asta. Pentru a învăța, trebuie să ne bucurăm de ocaziile când ne putem recunoaște vinovați. Caută numai, și vei găsi întotdeauna ocazia.

Bătrânețea e bună măcar și fiindcă face sa dispară grija zilei de mâine. Pentru bătrân nu există viitor, de aceea toată grija, toate eforturile se transferă în prezent, adică în viața cea adevărată.

Te străduiești să stârnești iubirea de oameni și nu izbutești. Singurul mijloc de a atinge acest scop, să stârnești iubirea de Dumnezeu în tine, conștiința unității tale cu Dumnezeu, și vei atinge țelul, dacă nu iubirea activă, măcar te vei elibera de lipsa de iubire, de sentimentele rele față de oameni. Mi-am amintit de veterinar, de felul în care îmi băteam joc de el, și mi s-a făcut rușine, am mustrări de conștiință. (Câte foloase îmi aduce scrierea acestui jurnal, stau de vorba cu sufletul meu, cum zicea Marc Aureliu.) Iubirea nu trebuie stârnită, înlătură doar ce o împiedică să se manifeste, adică ce împiedica să se manifeste sinele, adevaratul sine.

Cât de bine e să te simți vinovat, să fii umilit, să știi asta și să nu te amărăști. E cu putință. Și cât e de necesar. Cât de rău e să crezi că ai dreptate, că ești mai presus de alții și să te bucuri! E foarte rău, iar eu trec prin asta. E păgubitor pentru adevărata viață.

Viața devine vis. Ești conștient de absurditatea lui și te poți trezi murind. Da, viața e un vis: unii oamenii se trezesc devreme, fără să doarmă destul, moartea lor e timpurie; alții, dormind sufficient, mor la batrânețe.

Cât de ușoară și plină de bucurie devine viața eliberată de patimi, mai ales de gloria lumească.

Demonstrarea existenței lui Dumnezeu! Poate fi ceva mai prostesc decât ideea de-a demonstra existența lui Dumnezeu? A-L demonstra pe Dumnezeu e ca și cum ți-ai demonstra propria existență. A-ți demonstra existența? Pentru cine? Cui? Prin ce? În afara lui Dumnezeu nu există nimic.

Toate patimile sunt o exagerare a atracțiilor firești, legitime: 1) orgoliul e dorința de a ști ce vor oamenii de la noi; 2) zgârcenia e economisirea roadelor muncii altora; 3) preacurvia e îndeplinirea legii perpetuării neamului; 4) mândria e conștiința divinității tale; 5) răutatea, ura față de oameni e ura fata de rău.

Pentru om e firesc sa îndeplinească voia lui Dumnezeu, să trăiască în iubire, așa cum pentru pasăre este firesc să-și facă un cuib, să ciripească, să scoată pui. Numai falsele învățături îl abat pe om de la calea cea dreapta.

lată ce aș vrea să le spun copiilor: știți cu toții că Hristos a avut un ucenic iubit, loan. loan acesta a trait mult și, la adânci bătrâneți, când abia se mișca și abia mai vorbea, le spunea tuturor celor pe care îi vedea aceleași câteva cuvinte. El spunea: copii, iubiți-vă unii pe alții. Și eu sunt bătrân, iar dacă așteptați să vă spun ceva, nu vă pot spune nimic de la mine, ci voi repeta doar ce-a spus loan: copii, iubiți-vă unii pe alții. Mai bine decât atât nu se poate spune, pentru că în aceste cuvinte se afla tot ce le trebuie oamenilor. Dacă oamenii ar pune în aplicare aceste cuvinte, dacă s-ar strădui să se dezvețe de tot ce se opune iubirii, de certuri, invidie, ocări, condamnări și alte sentimente rele față de frații lor, cu toții ar trăi bine și în bucurie. Iar toate astea nu sunt imposibil de înfăptuit, nici măcar greu, ci lesne. Dacă așa ar face oamenii, tuturor le-ar fi bine. Mai devreme sau mai târziu, oamenii vor ajunge aici. Haideți să învățăm de pe-acum, fiecare cate puțin.

Există Ceva netrecator, neschimbător, pe scurt: nonspatial, atemporal și nu parțial, ci întreg. Știu că există, mă simt parte a lui, dar mă văd limitat de corp în spațiu și de mișcare în timp. Văd cum în urma cu o mie de veacuri au existat strămoșii mei oameni, iar înaintea lor au fost strămoșii-animale și strămoșii animalelor, toate astea au fost și vor fi la nesfârșit în timp. Mai văd că și eu ocup cu trupul meu un loc în spațiul infinit și am conștiința faptului că toate astea au fost și vor fi, dar toate, și în spațiul infinit, și în timpul infinit, sunt tot eu. Explicația asta, care pare ciudată la început, dar în esență e cea mai simplă, e felul în care omul își înțelege viața: Eu sunt manifestarea Întregului în spațiu și timp. Tot ce este, toate acestea sunt eu, numai că eu sunt limitat de spațiu și timp. Ceea ce numim dragoste e numai manifestarea acestei conștiințe. Manifestarea este, desigur, mai vie în raport cu ființele mai apropiate în spațiu și timp.

Iubirea nu-i un sentiment aparte între alte sentimente (cum este înțeleasă de obicei). Iubirea e numai urmarea conștiinței mai mult sau mai puțin clare a apartenenței la Tot. Degetele mâinii nu se iubesc unul pe altul, ci trăiesc o viață comună. Ele n-ar înțelege ce-i iubirea. Eu sunt conștiința incompletă a Întregului. Deplina conștiință a Întregului mi se ascunde în spatele spațiului și timpului. Spațiul și timpul mă lipsesc de posibilitatea de a avea conștiința a Tot ce există.

Nu demult mă bucuram că simțeam pregnant, vital necesitatea, firescul și bucuria comunicării iubitoare cu toți oamenii, iar acum am înțeles că acest sentiment era secundar, iar cel primar este conștiința comunicarii iubitoare nu cu oamenii, ci cu izvorul tuturor, cu Dumnezeu. Acest sentiment îl include pe primul. Am simțit pregnant asta timp de cateva zile, în fiecare clipă simțeam apropierea Lui și trăiam sub privirea Lui, îndeplinind voia Sa. Acum sentimentul s-a mai atenuat, dar încerc să-l reînnoiesc și nădăjduiesc.

Am simțit atât de limpede superioritatea cosașului care muncește dimineața devreme pe roua campului, ba chiar și în arșița de la miezul zilei, față de starea mizerabilă a stăpânului care își citește la o cafea ziarul care îl enervează, plin de iritare, plictiseala și hemoroizi.

În om se afla inima și mintea, adică dorințele și capacitatea de a găsi mijloacele pentru a le satisface. Dar omul nu e numai asta. Omul deplin mai este și capacitatea de a avea conștiința de sine în afara timpului, cu dorințele și mintea sa.

Cei siguri pe ei, care tocmai de aceea sunt oameni de nimic, se impun mereu în fața celor modești, și care de aceea sunt demni, deștepți, morali, tocmai fiindcă omul modest, judecând după sine, nu-și poate închipui cum omul rău s-ar respecta într-atât și ar vorbi cu atâta încredere în sine despre ce nu cunoaște.

Faptul ca viața e o dezvăluire neîncetata a ceea ce există deja se confirmă pentru că nu putem nicicum opri aceasta dezvaluire care se produce prin mișcarea noastră. Pot întotdeauna să mă forțez să acționez (adică mi se pare că pot). Însă în fond, nu pot să nu acționez, nu pot nicicum să mă forțez să nu acționez, să opresc circulația sângelui, respirația, să adorm.

Mulți înțeleg „parțial“, de fapt cred că înțeleg doctrina creștină și în general doctrina religioașă și morală, și iau ceva din ea, dar lasă altceva. E ca și cum a-i lua dintr-o rugăciune, o maxima, o poezie un cuvânt, aruncandu-le pe celelalte. Les grandes pensées viennent du cœur *. Asta ar fi bine, les grandes pensées viennent, dar du cœur nu mai este necesar. Oare nu-i același lucru ca doctrina creștină fără împotrivire?

Ce cuvinte mărețe: „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă.” * Asta înseamnă: veți căuta restul în toate felurile posibile, cum cauta top și sigur nu veți găsi, iar împărăția lui Dumnezeu nu numai ca n-o veți găsi, dar vă veți îndepărta de ea. Și invers: căutați împărăția lui Dumnezeu și o veți găsi pe ea și toate celelalte. E singurul mijloc de a primi toate acestea. Cât aș vrea să-i conving pe oameni de lucrul asta.

Biblia e pătrunsă de un sentiment care leaga tot amestecul de gânduri, reguli, povestiri diferite ca semnificație și valoare, și anume sentimentul iubirii exclusive, înguste pentru poporul tău.

Cand omul este lipsit de capacitatea de a vedea, nu mai poate deosebi lumina de întuneric. Tot astfel și omul lipsit de conștiința divinității sale pierde posibilitatea de a deosebi binele de rău.

Cea mai sigură metodă de a alunga îndoielile și a te întări față de sursa îndoielilor e propovăduirea, să-i înveți pe alții lucrul de care te îndoiești.

Ce e mai rău la medicină e că stă în calea solemnității liniștite a procesului morții.

Scopul principal al civilizației actuale e scăderea volumului de muncă si creșterea plăcerilor trândăviei (civilizația iudaică: inactivitatea este o condiție a raiului), în timp ce principalul bine al omului în plan material ar trebui să facă astfel încât munca să devină mai plăcută. În cadrul actualei civilizații, omul și bucuriile lui sunt jertfite profitului. Aburul în locul calului, semanatoarea în locul mâinii, bicicleta, motorul în locul picioarelor s.a.m.d.

Lumea mi se dezvăluie într-un anumit moment al evolutiei sale, și mi se dezvăluie mie ca om (și celorlalți oameni) într-un anumit ritm, i.e. cu aceeași repeziciune, ca o roată a orelor care se învârte constant. Pot să-mi imaginez ființele, care au devenit oameni cu mii de ani în urmă, în clipa când erau animale, pot să-mi imaginez lumea și peste sute de mii de ani, cand lupul va sta alături de miel (când va deveni ierbivor sau va fi îmblânzit). Acestea se referă la momentul dezvăluirii, dar pot să-mi imaginez și un ritm al dezvaluirii mai lent sau mai rapid decât al nostru. Chiar și numai această schimbare de ritm va face posibilă existența celor mai diverse și de neînțeles pentru noi făpturi.

Viața oamenilor e smintita. Și viața cea veche, și cea nouă sunt smintite și se lupta între ele. Viața smintita care a îmbătrânit se consideră înțeleaptă, noua viață smintită se consideră progres: credința, politică, știință, artă, pedagogia, industria, comerțul, finanțele, agricultura, presa, relațiile dintre sexe, medicina, psihiatria, tutunul, vinul. Totul e la fel de smintit, și vechiul, și noul.

Viața nu e în trup, nici în suflet, ci in duh. El singur are conștiința ambelor, dar nimic nu are conștiința lui.

Am conștiința trupului, a sufletului, dar nu am conștiința celui care are conștiința amandurora. Acesta și e El, Dumnezeu, Iubirea.

Dumnezeu schimbă totul, dar nu se schimba pe sine.