Lev Tolstoi

Am citit ce scrie Kropotkin despre comunism. E bine scris și intențiile sunt bune, dar e uimitor prin contradicția interioară: să faci uz de violenta pentru a opri violența unor oameni față de alții. Problema e cum să-i faci pe oameni să nu fie egoiști și violenți. Conform programului lor, pentru a atinge acest scop trebuie să săvârșești alte violențe. Am simțit pregnant diferența dintre viață de dragul lumii, a oamenilor, a aprobării lor, și viața pentru Dumnezeu, cu toata forța ei. Câtă libertate, bucurie și putere are viața aceasta!

Există întotdeauna printre noi, dar mai ales acum, o nebunie epidemică ce îi cuprinde pe copii, nebunia de a rândui viața altora, nu propria ta viață.

La bătrânețe piere interesul față de viitor și trecut, se distrug memoria și imaginația, dar rămâne și crește viața în prezent, conștiința acestei vieți adevărate.

E minunată ideea lui Lao Zi despre smerenie așa cum o înțeleg eu. El spune: „Omul care caută gloria lumeasca se preamărește tot mai mult, iar pe măsură ce se preamărește în ochii oamenilor, slăbește tot mai mult în sine și ajunge să nu mai poată face nimic singur. Însă omul care caută aprobarea lui Dumnezeu se umilește din ce în ce mai mult înaintea oamenilor, dar devine din ce în ce mai putemic și în cele din urmă ajunge să poată face orice“.

Mă adresez lui Dumnezeu ca unei persoane nu numai pentru că așa am fost educat, dar am fost educat așa pentru că acest fel de-a te adresa lui Dumnezeu e propriu omului. Știu sau pot ști că soarele e o uriașă alcătuire de gaze încinse, dar spun, nu pot sa nu spun și să nu mă gândesc, că soarele este un cerc luminos, cald și roșu-gălbui, care apare și dispare în spatele liniei orizontului. Tot astfel, despre Dumnezeu știu și pot ști ca El este tot, că nu are margini și limite, dar cred și spun, nu pot sa nu spun și să nu cred, ca Dumnezeu este Tatăl în puterea căruia mă aflu, care e bun, mă cunoaște și mă poate ajuta. Și spun: iartă-mă, Doamne, ajută-mă, mulțumescu-ți Ție.

Am citit despre o mută oarba care se bucura de viață, îi mulțumește lui Dumnezeu pentru ea și scrie că rostul omului e sa fie fericit, multumit și să-i ajute și pe alții să se bucure de viața prin bucuria și viața lor.

O doamna vorbește îngrozită și se cutremură la gândul crimei, dar tot ea cere sprijin pentru acea viața care e imposibilă fără crimă.

Libertatea voinței în starea corporala aproape nu exista: te-ai ars, sari într-o parte, n-ai dormit doua zile, adormi. Libertatea alegerii faptelor e deja mai mare: să merg, să nu merg? Să mergi la o slujba sau alta. Libertatea alegerii gândului e și mai mare, aproape totala.

E greșit să credem că scopul vieții este slujirea lui Dumnezeu. Rostul vieții este binele. Dar, din moment ce Dumnezeu a dorit să dăruiască binele oamenilor, atunci oamenii, ajungând la binele lor, fac ce dorește Dumnezeu de la ei, împlinesc voia Lui.

Adevărata franchețe o pot avea numai oamenii care trăiesc înaintea lui Dumnezeu. Oamenii care trăiesc înaintea oamenilor au umblat și vor umbla cu tertipuri.

Kant este considerat un filozof abstract, dar este un mare învățător al religiei.

Totul este. Nu e nici spațiu, nici corp, nici timp, nici mișcare. Și iată, în acest Tot din afara spațiului și timpului, fără corp și mișcare, apare omul și se simte o părticica separată de Tot, iar această separare e reprezentată de corp în spațiu. Dar se simte și parte din Tot, iar aceasta conștiința a apartenenței la Tot se înfăptuiește prin deplasarea în timp.

Nu exista pe lume bucurie sufletească mai mare decât starea de iubire necesară, duioasă.

În starea corporală, vrei să mănânci, să dormi, ești vesel sau te plictisești, dar omul e singur; în fapte, în comunicarea cu oamenii, te unești cu câteva ființe; în cugetări, te unești cu toți oamenii trecutului și viitorului.

Mintea se naște numai din smerenie. Prostia se naște însă numai din înfumurare. Oricât de mari ar fi capacitățile intelectuale, omul smerit e întotdeauna nemulțumit, caută; cel înfumurat crede că știe tot și nu aprofundeaza.

Smerenia e temeiul tuturor, al virtuții și al rațiunii. Nu exista nimic mai de folos pentru suflet decât amintirea faptului ca ești o gânganie neînsemnată în timp și spațiu a cărei forță stă doar în înțelegerea acestei lipse de importanță.

Înainte erau sfinți Francisc, iar acum sunt Darwini. Noua generație de acum nu numai ca nu crede în nici o religie, dar crede ca orice religie e o prostie, un fleac.

Preocuparea întregii vieți, în afară de munca lăuntrică, este una singura: să sporești iubirea din oameni prin fapte și cuvinte, prin convingere.

Esența vieții, binele ei, spre care omul năzuiește firesc e sporirea iubirii și, ca urmare, sporirea binelui vieții sale și a vieții tuturor. Cum de nu înțeleg oamenii lucrul asta, cum de nu l-am înțeles nici eu! Căci doar s-a spus: „Veniți la Mine top cei osteniți și împovărați...“ *

Esența religiei e sa nu te vezi doar pe tine și pe cei cu care ești în legătură, ci Totul, Totul infinit, și relația ta cu acest Tot, cu Dumnezeu. Asta e religia.

Clopoțelul, au sosit scrisori... Dintr-o veche obișnuință aștept ceva din afara: vine o persoană plăcută, vreo veste buna într-o scrisoare. Aștept și în același timp știu prea bine că din afară n-are cum sa-mi vina nimic bun. Nu pot nici măcar să mă gândesc cine din afara, ce om și ce veste mi-ar putea aduce o adevărată bucurie. Ce poate să mă bucure? Ce pot să-mi doresc? Numai un singur lucru, pe care pot să mi-l ofer singur: o apropiere tot mai mare de Dumnezeu, contopirea cu El. Nu sunt într-o stare buna de spirit; ce bucurie pot să-mi ofer? Pot să-mi ofer și acum o bucurie, și încă mare: să înving aceasta dispoziție, să mă folosesc de ea pentru a învăța chiar și în timpul ei sa nu întrerup comunicarea cu Dumnezeu.

Moartea mai este buna și pentru ca îi izbăvește de „eul“ lor pe cei care au înțeles îngustimea, lipsa de libertate a acestei separări de Întreg ce se datoreaza „eului“.

Doctrina vieții viitoare dăunează mai mult decât ajută vieții bune pe lumea asta. „Am trecut din moarte la viață, pentru că iubim pe frați.” * Crede în viața viitoare, viața de dincolo de mormânt, și nu vei trăi cu bucurie, ci dimpotrivă, chinuitor. Nu crede în viața veșnică viitoare, ci recunoaște această viață veșnică, și vei trai liniștit și bucuros în această viață.

Trupul meu nu este eu, mintea mea nu este eu. Nu este eu nici conștiința mea. Eul, adevăratul meu „eu“ este acel lucru de care sunt conștient. Căci dețin conștiința esenței mele spirituale, dumnezeiești. Nu înțeleg aceasta esență, dar numai ea este „eul“ meu adevărat.

Ce obicei prost, când te vezi cu cineva să începi cu o glumă. În om se afla Dumnezeu, iar cu Dumnezeu nu se glumește. De fiecare dată când te vezi cu cineva vorbește cu el din toată ființa.

Când te întâlnești cu orice om trebuie să ții minte că înaintea ta se afla Dumnezeu. lată când și unde se afla adevărata rugăciune. Pentru că la intrarea în biserica stau cerșetorii, iar noi trecem pe lângă ei spre icoane, spre cuvinte, spre slujba.

M-am gândit că atunci când mă văd cu oamenii trebuie să țin minte mereu că viața este numai în prezent. Ce puțin îmi doresc! Sa trăiești numai în prezent înseamnă să trăiești numai cu Dumnezeu și prin Dumnezeu.

Nici n-am apucat să clipesc și am căzut în ispită, am început să-mi atribui o importanță deosebită ca întemeietor al unei școli filozofico-religioase, am început să dau importanță acestui fapt, am vrut ca lucrul asta să fie adevărat, de parcă are vreo însemnătate pentru viața mea. Toate astea au importanță, dar nu pentru, ci împotriva vieții mele, o înăbușa, o pervertesc.

Moralitatea înseamnă numai să te înțelegi ca manifestare a lui Dumnezeu: fiul, robul Lui, și prin urmare să înțelegi sensul vieții în împlinirea voinței Lui. Imoralitatea înseamnă să te înțelegi ca slugă a persoanei tale, a familiei tale, a patriei, a rasei tale sau a omenirii.

Trupul omului îl desparte de Întreg prin spațiu, și tot trupul îl unește pe om cu Întregul prin timp. În spațiu omul e separat de întreaga lume, în timp este unit cu Întregul.