Lev Tolstoi

Creștinismul lui Constantin, adoptat de popoare, e aidoma semnării de către un om neatent a unui contract în care cerințele celeilalte părți sunt ascunse prin formulări iscusite, astfel încât se vede numai ce e avantajos. Și a rezultat ce s-ar putea numi „ai intrat in hora, trebuie sa joci“ (Tolstoi foloseste un proverb rusesc echivalent.). 22 noiembrie

Când citim când trebuie să ținem minte că e vorba de o comunicare cu cei apropiați și de aceea trebuie să fie iubitoare, să nu ne supărăm pe cei care nu scriu bine, ci să-i compătimim.

Divinul „eu“ este acel „eu“ care are conștiința de sine. Mâna, piciorul, nasul, stomacul, creierul nu au conștiința de sine. Nu are conștiința de sine nici uniunea tuturor, care e asemenea unui trup mort. Are conștiință de sine ceva indefinit, liber, atotputernic în domeniul său spiritual.

Ieri, făcând însemnări, n-am înțeles ceva despre înviere. Învierea înseamnă că din mormântul persoanei tale ieși prin iubire în viața Întregului, în conștiința iubitoare a tuturor celor de care te leagă comunicarea, atingerea, pregătirea de a iubi tot. Iar toate astea, ascunse mie în timp și spațiu, nici măcar nu există. Exista numai Dumnezeu, acel început al nonspațialității și atemporalității care e în mine.

Tragismul situației ține de faptul că nu există altă alegere în afară de religia păgână brută și adevăratul creștinism. Dar în creștinismul adevărat omul e singur; nu numai singur, ci și dușmănit de majoritate. Iar oamenii nu aleg nici una, nici alta și rămân fără credință, oricare ar fi ea.

Problema nu e ca toți să fie egali, ci ca toți să se iubească. Poți fi bogat și să-i iubești pe cei săraci, și să ai aceeași avere ca toți ceilalți și să-i urăști.

Orice fapta rea, ca și faptă bună, lasă în urmă consecințe. Consecințele sunt întărirea obiceiului rău sau bun.

Cu cât este mai mare egoismul, cu atat este mai greu să-l înțelegi pe celălalt, să te transpui în celălalt, iar asta e totul. Și invers.

E ciudat că sunt nevoit să tac lânga oamenii care trăiesc alături de mine și vorbesc numai cu cei care sunt departe de mine în timp și spațiu, care mă vor auzi.

Neîmpotrivirea la rău prin violența nu e poruncă, ci lege limpede a vieții, inteligibilă pentru fiecare om și pentru toata omenirea, ba chiar pentru tot ce e viu. Aceasta lege se împlinește fără încetare. Lupii degenerează, iepurii se înmulțesc. Legea asta, ca orice lege, e un ideal către care tinde de la sine tot ce-i viu și către care trebuie să tindă orice om. Legea asta pare incorectă numai când e reprezentată ca o cerință de realizare completa, iar nu (așa cum trebuie înțeleasă) ca o tendință dintotdeauna, neîncetată, inconștientă și conștientă spre realizarea ei... Nicolae cu Stolâpin și revoluționarii, distrugându-se pe sine, ei care sunt dușmanii neîmpotrivirii, contribuie inconștient la împlinirea legii.

E bine că trezindu-ne, ridicându-ne din pat, să ne spunem „Ajută-mă, Dumnezeul meu (din mine și din afara mea), să trăiesc această zi, sau măcar acea parte a ei care mi se cuvine s-o mai trăiesc, după voia mea și în acord cu voia Ta Dumnezeiască.“

Viața este evoluție spirituală neîntreruptă. Dar în copilărie, în tinerețe, când odată cu creșterea spirituală are loc și creșterea corporală, oamenii iau cu usurință creșterea corporală drept întreaga viață și i se dăruiesc, uitând de viața spirituală. Greșeala se vădește când corpul începe să se năruie, dar poate fi greu de îndreptat din pricina inerției, a obișnuinței.

Una dintre rătăcirile obișnuite ale oamenilor este de a-și atribui acele schimbări care se săvârșesc neîncetat în viața corporală și spirituală a persoanelor, adunărilor umane, societăților. „Eu am vindecat, eu i-am învățat, eu am aranjat, iar toate astea au fost înfăptuite de mișcarea neîncetată în timp a tot și toate. Poți să te schimbi numai pe tine însuți.

Cum de oamenii nu pricep că rânduiala existentă a societății poate fi negată numai în baza unei alte rânduieli absolut noi, care nu se întemeiază pe violență, iar această rânduială absolut nouă nu ne-o putem nici măcar închipui și n-o putem nici măcar cunoaște? Putem nega violența nu doar ca instrument, ci și ca fapta rea, dar să negăm rânduiala, oricare ar fi ea, fără a nega violența, e o nebunie.

Viața pare când una, când alta, când binefacere trupească, când boala, când greutate, când bucurie, iar întreaga viață este numai „înviere“, adică sporirea iubirii, înălțarea iubirii din mormântul trupului. Iar asta e o bucurie neîncetată. Și apoi treptat te identifici tot mai mult cu ceea ce iubești și iubești totul, iar astfel devii Dumnezeu cu adevărat.

Visul se deosebește de starea de veghe prin faptul că în vis e imposibil lucrul cel mai important din viața: efortul moral. De aceea în vis săvârșești netulburat lucruri cumplite prin imoralitatea lor.

Se spune, și spun și eu, că tiparul n-a contribuit la binele oamenilor. Puțin spus. Nimic din ce a sporit posibilitatea interacțiunii oamenilor: căile ferate, telegraful, telefoanele, vapoarele, tunurile, toate dispozitivele militare, explozibilele și tot ce se numește „cultură“, nimic nu a contribuit la binele oamenilor, ci dimpotrivă. Nici nu putea fi altfel pentru oameni, care în majoritate trăiesc o viață lipsită de religie, o viață imorală. Dacă majoritatea e imorală, atunci mijloacele de influență vor contribui, evident, numai la răspândirea imoralității. Mijloacele de influență ale culturii pot fi binefăcătoare numai când majoritatea, fie ea și simpla, e religioasă și morală. E de dorit ca relația dintre morală și cultură să fie așa încât cultura să evolueze simultan și puțin în urma moralei. Când cultura o ia înainte, așa cum se întâmplă în zilele noastre, e o mare nenorocire. Poate să fie o nenorocire temporara, și cred că așa și e. Ar trebui ca urmarea înălțării culturii deasupra moralei să producă suferințe temporare. Rămânerea în urmă a moralei va aduce cu sine suferințe, care vor avea ca efect blocarea culturii, mișcarea moralei se va accelera, iar echilibrul normal va fi restabilit.

Cât de bine, de ușurat mă simt recunoscându-mă vinovat. Tot ce e complicat și greu își găsește explicația și devine ușor.

Adevărata credința fermă în Dumnezeu înseamnă să faci ce voiește Dumnezeu, fără să ții cont de judecata oamenilor, și să fii împăcat.

Să ai conștiința lui Dumnezeu în sinea ta este una, și poți ajunge la ea cu ușurință în singuratate. Dar să ai conștiința Lui nu numai în sinea ta, ci și în alții, când te întâlnești cu ei, e mult mai greu. Și trebuie să înveți lucrul ăsta. Învăț. Ajută-mă, Doamne.

Sunt perioade când nu am conștiința de sine, dar și atunci știu ce sunt. Ce este însă acel lucru despre care știu că este, deși nu am conștiința lui? Este divinul, Dumnezeu din mine.

Când oamenii vorbesc, pare ca orice vorbire e același lucru. Dar aceste vorbiri sunt de două feluri, absolut diferite și din punctul de vedere al cauzelor care le provoacă, și din cel al consecințelor. În general, oamenii vorbesc numai pentru a da frâu liber sentimentelor. Asta e vorbăria goală; a doua apare atunci când oamenii vorbesc pentru a transmite altuia o idee spre folosul lui. Asta e vorbirea bună.

Viața nu e o glumă, ci un lucru măreț, solemn. Ar trebui să trăim la fel de serios și de solemn cum murim.

Pentru omul înțelept, care trăiește în viața spirituală, mintea este călăuza vieții. Pentru cel neînțelept, care trăiește în viața trupească, mintea este doar un instrument care poate fi folosit cu succes spre binele vieții personale.

În mine sălășluiește ceva care vrea binele. Numai dintr-o neînțelegere cred că-mi doresc mie binele. Dorința binelui, care sălășluiește în mine, nu poate să-mi dorească binele numai mie. Dorința binelui este glasul lui Dumnezeu, care dorește binele tuturor.

Semnele exterioare ale închinării în fața lui Dumnezeu sunt necesare, sunt indispensabile oamenilor. Omul care, fiind singur, își va face cruce și va spune „Doamne, miluieste“, arată prin asta că recunoaște relația lui cu Cel Existent și de Nepătruns cu mintea. Cei care nu recunosc aceasta relație sunt jalnici. Dumnezeu vrea binele tuturor. Dacă vreau sa trăiesc după voia lui Dumnezeu, sunt dator să doresc binele tuturor, adică să iubesc.

Numai datorită timpului, mișcării e posibilă condamnarea de sine, căința, și prin urmare bucuria sporirii în duh. Numai datorită spațiului și separării e posibilă iubirea și bucuria ei. Pentru făptura care nu se misca și nu e separată, pentru Dumnezeu, nu exista nici bucuria sporirii în duh, nici binele iubirii.

Educația pe care o dăm noi oamenilor seamănă cu cultivarea unor fructe (mere și altele) în care aproape totul e numai învelișul (gustos) al semintei. Iar sămânța, dacă se poate, nu mai există deloc. A-i educa pe oameni astfel încât sufletul să fie cât mai mic cu putință, încât să existe numai trupul.

Eu, om bogat, trebuie să-mi educ copiii. Cum să-i îmbrac? Cu ce să-i hrănesc? Ce să-i învăț? Pentru omul nevoiaș întrebările astea au un răspuns mai bun decat cel al omului bogat.

Nevoia e mai folositoare familiei decât luxul.