Lev Tolstoi

Simplitatea este condiția indispensabilă și semnul adevărului.

Activitatea religioasa și cea științifică sunt incompatibile. Dacă te ocupi de una o neglijezi pe cealaltă.

Ar fi o nedreptate mult mai revoltătoare dacă, așa cum cred unii învățați, omul n-ar putea cunoaște sensul vieții și nu s-ar putea descurca fără studiul științelor complexe și grele care cer timp, decât dacă unul are milioane, iar altul e desculț.

Niciodată n-o să te poți bucura îndeajuns ca ești judecat, învinuit, bârfit și nu poți dezminți. Nimic nu te întoarce mai bine la adevărata viață pentru suflet, pentru Dumnezeu, la viața în iubire.

Oamenii care se consideră religioși nu sunt religioși, învățații nu sunt învățați, cei buni nu sunt buni, cei rafinați nu sunt rafinați.

O altă parte bună a bătrâneții este că știi că probabil nu vei ajunge să trăiești pentru a vedea urmările faptelor tale (de fapt asta e valabil pentru toți din clipa când capătă conștiința morții). Așa că nimeni n-are rost să facă ceva de dragul părerii oamenilor, și mai cu seama bătrânii.

Temeiul vieții este conștiința existenței mele, dar nu a mea așa cum mă percep eu, ci a celui care sunt, a celui care sunt cu adevărat. Restul doar pare a fi. Nu pot recunoaște că există în alte ființe decât un eu asemenea celui la care ajung când îmi eliberez propriul eu de tot ce-l acoperă și am conștiința că ceilalți oameni sunt tot eu.

Nesupunerea la legea neîmpotrivirii are un caracter nefast fiindcă distruge religia pe care o împărtășesc oamenii din lumea creștină.

Tot ce pare infinit e iluzoriu. Cu adevărat există numai acel lucru căruia nu-i pot fi aplicate conceptele de mare și mic.

Ce cuvânt straniu și adevărat că soțul și soția (dacă trăiesc în comuniune spirituala) nu sunt doi, ci o ființa.

Se spune: ce putem face cu ucigașii, cu hoții? Răspunsul e dificil fiindcă se presupune existența unor oameni deosebiți care sunt obligați și au dreptul să acționeze împotriva infracțiunilor. Ce putem face cu gerul, cu furtunile? Nimic, nu ne ramane decat sa ne vedem de treburile noastre și să nu ne gândim că avem mijloacele să oprim gerurile și furtunile. Vezi-ți de treaba ta. Îndreaptă-l pe infractorul din tine, îndreaptă-te pe tine însuți.

Nu e nimic mai rău decât să te tot uiți cât ți-a mai rămas până ajungi la desăvârșire. Încearcă să mergi și să nu te gândești cât a mai rămas. Acum pare greu. Dar asa e și calea către desăvârșire.

Ghicitul și rugăciunea care cere sunt același lucru.

Legenda spune că apostolul loan, ajuns la bătrânețe, rostea numai cateva cuvinte: copii, iubiti-va unul pe altul. Credeau că a dat în mintea copiilor, dar aceste câteva cuvinte sunt mult mai importante, incomparabil mai importante decât tot ce spun, scriu și publică oamenii acum.

Oamenii tot stau în fața unei poveri uriașe pe care trebuie s-o ridice. Fiecare ține în mâini o pârghie pentru ridicarea ei. și iată, în loc să apese pe pârghie din toate puterile ca să ridice povara, oamenii aruncă pârghia, sar pe povară, sporindu-i astfel greutatea, și stând acolo se agață cu mâinile de ea încercând s-o ridice.

Încălcarea legii creștine a neîmpotrivirii e sursa tuturor nenorocirilor din lumea creștină. Asta fiindca, fără legea neîmpotrivirii, creștinismul nu e religie, ci doar un simulacru grosolan de religie (iar oamenii nu pot trăi și n-au trăit niciodată fără religie). Acest simulacru de religie, cu icoane, împărtășanie, botez, preoți, e cel mai grosolan și, în plus, poate fi distrus din interior chiar de Evanghelia pe care o recunoaște.

Murind, trebuie să facem cel mai mare efort pentru a elibera sufletul prin manifestarea iubirii. E cel mai bun prilej de a elibera sufletul prin iubire.

Nu împrumuta de la alții răspunsuri la întrebări până când întrebările nu se ivesc în tine însuți.

Viața e eliberarea spiritului. Viața e rea dacă trăiești conștient împotriva celor ce se săvârșesc în viață, iar viața e bună dacă năzuiești conștient spre scopul, cursul, legea ei.

Rugăciunea care cere, chiar dacă Dumnezeu ar fi personal, e lipsita de sens, fiindcă toate lucrurile de care avem nevoie ni s-au dat.

Visurile sunt aidoma vieții. Deosebirea e numai că în visuri nu participă voința, efortul sufletului, că visurile nu sunt atât de consecvente (cum spune Pascal) și mai ales că nu toți vad același lucru în vis. Asemănarea e ca tot ce aflu în vis mi se oferă prin capacitatea mea de receptare a impresiilor, la fel cum ce aflu treaz fiind mi se oferă prin aceeași capacitate.

Aproape toate perfecționările tehnice satisfac fie tendințele egoiste spre desfătarea personală, fie cele ale familiei, păturii sociale, poporului, mândriei statale (războiului).

Dacă sensul vieții e desăvârșirea, e limpede că asta nu înseamnă desavarsirea sufletului (el este divin, deci desăvârșit), ci numai distrugerea a tot ce împiedică manifestarea vieții, distrugerea păcatelor.

A-L iubi pe Dumnezeu înseamnă a iubi desăvârșirea.

Creștinismul se manifestă parțial ca revendicare când a libertății, când a egalității, când a comunității, când a dreptății și a multor altora. Toate astea sunt manifestări particulare: creștinismul întruchipează tot ce pot să dorească oamenii.

Orânduirea statală nu se va schimba până când oamenii nu vor fi gata mai degrabă să moară decât să participe la violență prin plata birurilor, cătănie și acceptarea legitimității puterii.

Oamenii au imaginat adesea o viață mai bună decât asta, dar n-au putut inventa nimic altceva în afară de raiul nerod.

Păcatul este o abatere de la viața spiritului, care se săvârșește inevitabil în viața omenească. Misiunea, sensul și bucuria vieții omenești sunt să-l diminueze și să-l îndrepte.

Pentru prima oară am avut conștiința spiritualității mele, cu o limpezime neobișnuită și proaspătă. Nu mi-e bine, simt slăbiciunea trupului și-mi închipui atât de simplu, de clar, de ușor eliberarea de trup, nu moartea, ci eliberarea de trup. Atât de limpede a devenit faptul că adevăratul „eu“ e indestructibil, ca numai el, „eul“, există cu adevărat, iar dacă exista nu poate fi distrus, în timp ce trupul nu există cu adevărat. Și totul a devenit fermitate, bucurie! Fragilitatea, iluzoriul trupului, care doar pare a fi, au devenit atât de limpezi. Oare aceasta noua stare sufletească e un pas spre eliberare? Cred că da, pentru că l-am chemat pe Ivan și am simțit ceva plin de bucurie, de apropiere, în conversația cu el. Să dea Dumnezeu, să dea Dumnezeu. De parcă am simțit eliberarea acelui unic lucru: IUBIREA. Ah, de-ar rămâne așa până la moarte și de s-ar transmite oamenilor, fraților mei!

Nu pot să nu existe atașamente exclusive, dar păcatul consta nu doar în justificarea lor, ci și în ridicarea lor la rang de merit.