Lev Tolstoi

... Pentru cei asupriți, pentru numărul imens de muncitori, împotrivirea în fața răului, acceptarea violenței și participarea la ea sunt o prejudecată grosolană, la fel ca posturile, mătăniile și orice alte autoschingiuiri.

Nu avem cum să știm care dintre manifestările divinității sufletului, un cuvânt bun spus unui om prost care te-a jignit sau un sistem filozofic complet, va avea urmări și care vor fi ele.

Cum să fac să țin minte că cel mai important, chiar singurul lucru în viața e eliberarea de întunericul (răul) care îl ascunde pe Dumnezeu, iar nu fericirea mea, succesul, aprobarea primită de la semeni pentru faptele mele?

Mă rog așa: mulțumescu-ți, Doamne, căci mi-ai dezvăluit că se poate trăi în Tine. Nu vreau și nu pot să trăiesc o altă viață.

A muri înseamnă sa te duci acolo de unde ai venit. Ce este acolo? Trebuie să fie bine, dacă judecăm după ființele minunate care vin de acolo, copiii.

Sunt încă departe de viață numai pentru suflet (Dumnezeu) , și încă mă frământă gloria lumească. Da, așa cum spunea Pascal, există un singur bine adevărat, cel pe care nimeni nu-l poate lua sau da. Numai de-am ști să-l găsim și să trăim pentru el!

Un lucrător bun nu renunță la munca lui, chiar dacă știe că nu-i va vedea rezultatul și nu va fi răsplătit. Același lucru e valabil pentru munca vieții până in clipa morții.

Dacă bărbații le-ar cunoaște pe toate femeile așa cum soții le cunosc pe soțiile lor, n-ar discuta niciodată cu ele și nu le-ar respecta opiniile.

Principala asemănarea dintre somn și starea de veghe în raport cu timpul consta în faptul că nici în somn, nici aievea nu exista timp, dar ni-l imaginăm, nu putem sa nu ni-l imaginăm. Îmi amintesc un vis lung, coerent, care se termina cu o împușcătură și mă trezesc. Zgomotul împușcăturii vine de la fereastra trântită de vânt. În amintirea visului, timpul îmi e necesar, indispensabil pentru că în starea de veghe sa triez toate impresiile din vis. Același lucru se petrece cu amintirile despre evenimentele din starea de veghe. Toata viața mea este în prezent, dar în amintirile despre ea, sau mai degrabă în conștiința vieții, nu pot să n-o așez în timp. Eu, copilul, barbatul, batrânul, toate sunt una, toate sunt în prezent. Numai că nu pot avea conștiința lor în afara timpului. Ma intreb: de ce? Și răspunsul se impune de la sine: pentru a-mi da posibilitatea binelui vieții. Dacă aș fi în afara timpului și spațiului, nu aș exista nici eu, nu ar exista nici binele meu, nici posibilitatea de a trăi după voia mea, adică după voia lui Dumnezeu. Dumnezeu trăiește în mine. (Je m’entends *) Așa cum, trezindu-mă din cauza zgomotului ferestrei trantite de vânt, știu că visul a fost o iluzie, înaintea morții aflu același lucru despre toate evenimentele lumii care mi s-au părut atât de reale.

Nu poți să nu te gândești că adormirea și trezirea sunt aidoma morții și nașterii. Așa cum, când adormi, pierzi legătura dintre fosta conștiința a stării de veghe și noua conștiința din vis, la fel trebuie să se întâmple când mori. Și la fel cum la trezire apare o nouă conștiința, așa trebuie să se întâmple și la naștere.

Întreaga viață e proces material, evoluție și relații între făpturi. Bine, dar ce e separarea ființelor, conștiința separării pe care o are fiecare ființă? Căci dacă există numai materie, această materie trebuie să fie unitară, indivizibilă. Atunci de ce unele conglomerate ale materiei au conștiința separării lor de toate celelalte?

Întreaga viață este eliberare, conștientă și inconștientă, de poftele cărnii, de viața trupească. Moartea e eliberarea deplina. Cum să-ți fie teama, cum să n-o dorești? E greu să n-o dorești. E cu putință să-ți fie teamă și să n-o dorești numai dacă nu înțelegi, nu ai conștiința „eului“ tău spiritual, acel „eu“ care e la fel de noncarnal la batrân, la copil, chiar și la cel de țâtă, ba chiar și la animal.

Legea vieții e minunat ilustrată de degetele mănușii. Separă-le, închipuindu-ți că vei spori căldura pentru fiecare deget, și le va fi frig tuturor, iar cu cât sunt mai depărtate, cu atât le va fi mai frig. Dacă înlături barierele și le unești, le va fi bine tuturor.

În ce privește cunoștințele, nu contează cantitatea lor, nici măcar acuratețea lor (fiindcă nu există științe absolut exacte și nu vor exista vreodată), ci legătura lor logica pentru ca ele să lumineze lumea din toate părțile. Cam la fel se întâmplă cu clădirile. Clădirea poate fi superbă sau săracă, Palatul de iarnă sau o colibă, dar și una și alta sunt clădiri înțelepte numai dacă te apără din toate parole de vremea rea și îți dau posibilitatea să trăiești în ele vara și iarna. Cele mai splendide trei ziduri fără al patrulea, sau patru ziduri fără acoperiș sau fără geamuri și sobă sunt mult mai rele decât o colibă umilă, în care te poți adăposti fără sa te sufoci sau să îngheți. Același lucru se poate spune despre cunoștințele științifice, cunoștințele actuale ale savanților în comparație cu cunoștințele țăranului analfabet. Acest adevăr trebuie să devină temeiul educației și învățăturii. Cunoștințele trebuie lărgite uniform.

Dacă te plângi că suferi, trupește și sufletește, te plângi de viață: suferințele sunt asperitățile vieții, fără de care n-ar exista viața, n-ar exista esența vieții: eliberarea sufletului de trup, de greșelile trupului, de suferințele legate de trup. Micile suferințe sunt mișcarea lentă spre eliberare; marile suferințe, atât cele trupești, cât și cele sufletești, sunt o eliberare mai rapidă. Iar noi ne plângem că suferim. Înțelege asta și vei vedea binele suferințelor, iar suferința nu va mai exista, așa cum nu mai exista nici pentru cel ce trudește.

Dragul meu frate, pentru Dumnezeu, de dragul sufletului tău, de dragul vieții tale, nu hotărî dinainte că tot ce scriu eu aici e fals, nu corespunde acelei științe superioare pe care ți se pare că o stăpânești. De dragul a tot ce ți-e scump, te implor pentru tine: citește cu atenție ce e scris aici, încearcă să înțelegi ce e scris (așa cum trebuie mereu să ne raportăm la gândurile și cuvintele altui om) în felul în care le-a înțeles cel ce le-a scris. Iar dacă ești nefericit, și știu că ești nefericit, gândește-te că ce ți se propune aici nu e născocit de mine, ci e rodul eforturilor intelectuale ale tuturor, ale celor mai înalte minți și inimi omenești, și nu sunt doar raționamente și vorbe goale, ci cel mai practic și sigur mijloc de a te izbavi de nefericirea ta și de a-ți dărui cel mai mare bine. Gândește-te și simte asta.

... Oricât ai fi de încețoșat, de amețit de împărăția ta, de putere, oricât ai fi de chinuit, înrăit de nevoi și insulte, ești la fel ca noi toți, posesorul sau mai degrabă dovada aceluiași duh al lui Dumnezeu care trăiește în mine și nădăjduiesc, cred, sunt chiar convins că vorbește prin mine și-ți spune: de ce, pentru ce te chinui pe tine și îi chinui și pe ceilalți, cu cine comunici în lumea asta?

lată ce vreau să le spun tuturor, și acestora, și acelora și tuturor oamenilor: vreau să spun că nu putem trăi așa, trebuie să ne venim în fire, cum spunea loan. Trebuie să ne venim în fire, să înțelegem că nu putem trăi fără credință, iar după ce înțelegem acest lucru să nu inventăm noi credințe sau noi învățături §științifice, care nu explica sensul vieții, ci doar o descriu pe dinafara și de aceea nu oferă nici un fel de îndrumare. Nu avem nevoie de toate astea, trebuie doar să aruncăm din credința în care trăim tot ce ascunde esența celei adevărate, tot ce o ascunde pe cea adevărată. Să aruncăm minciuna și să trăim după acel adevăr care se deschide în fața noastra și pe care suntem obligați să-l acceptăm prin experiența cumplită, amară.

Toată dimineața m-am gandit și mă gândesc de ce lumea ni se prezinta im werden? * De ce eu n-am existat și nu voi exista, iar lumea va fi aceeași și va continua să se schimbe? Răspunsul e unul singur: nu știu.

... Întreaga lume corporala este doar rezultatul esenței noastre spirituale, iar cunoașterea adevărată accesibilă nouă e doar cea spirituală.

Iubirea dumnezeiasca, adică iubirea de Dumnezeu, poate fi cunoscută numai prin iubirea față de dușmani. Mai ales ei trebuie iubiți pentru a provoca acele urmări benefice pe care le aduce iubirea. Dacă ar fi să cugetăm despre viața în forma spațiului și timpului, putem să ne imaginăm cum conștiințele noastre își au originea în conștiințele particulelor alcătuind corpul celui care are conștiința, iar din conștiințele noastre de ființe separate se compune conștiința unei singure ființe separate supreme, care va avea cu noi aceeași relație pe care noi o avem cu particulele corpului nostru. Aceste ființe ni se par uriașe, dar nici dimensiunea, nici numărul nu are limite (stelele).

Concepția despre lume nu poate fi nicicum însuflată, transmisă altuia. Fiecare o are pe a sa. Dacă n-ar avea fiecare câte una, diferita, n-ar avea de ce să trăiască toți. Se pot găsi lucrări pentru formarea concepției despre lume, dar fiecare va lua singur din ele ce are nevoie.

Conștiința e condiția îndepărtării, imperfectiunii, limitării. Ceea ce e limitat în om este în sine nemărginit, nu are nevoie de conștiința.

Trupul este manifestarea spiritului. Mișcarea și trupul sunt condițiile indispensabile ale conștiinței. Fără trup și mișcare, nu ar putea exista conștiința. Fără conștiință nu ar exista nici trupul, nici mișcarea și nici spațiul și timpul.

Există doar două concepții despre lume, consecvente, dar neînțelepte: 1) trupul există, spiritul pare a fi; 2) spiritul există, trupul pare a fi.

Păcatul satisfacerii trupești a adus cu sine păcatul leneviei și preacurviei; păcatul trufiei a adus cu sine păcatele inegalității, îngâmfării, zgârceniei. Toate aceste păcate împreună aduc cu sine pe cel al dușmăniei.

Simt din ce în ce mai mult binefacerea uitării.

E de mirare tăria opiniilor oamenilor proști, care nu gândesc. Și cum ar putea fi altfel? Cel care gândește știe ce complicate e orice afirmație inteligentă și adesea ce îndoielnică este.

Câinele e uimit de gramofon, dar nu se mira de vocea omului, de manifestarea vieții în el, în elefant, în cai, ăn muscă, știe că există și alte făpturi ca el, separate între ele. Musca și păduchele știu despre existența muștei și paduchelui, dar nu știu despre cea a omului. Omul nu știe asta despre globul pământesc. Iar globul pământesc nu știe asta despre... ș.a.m.d.

Viața noastră se manifestă dual: 1) ca eliberare a spiritului în sinele nostru, ca desăvârșire a personalității și 2) ca eliberare a spiritului în Tot, ca desăvârșire a lumii.