Lev Tolstoi

Nu mă părăsi și ajută-mă, Doamne, să împlinesc voia Ta, să fiu mereu Tu, în iubirea față de tot ce e viu. Nu mă lăsa și ajută-mă.

Să mănânci când ți-e foame, să bei apă când ți-e sete e o mare satisfacție pentru trup. Dar să refuzi mâncarea, băutura, tot ce dorește trupul, deja nu mai e satisfacție, ci bucurie a sufletului. Numai cel care a trecut prin asta o știe.

O scurta rugăciune: Tu (nu pot să Te numesc) nu mă părăsi. Ajută-mă să-Ți slujesc în lucrarea Ta, să fiu cu Tine, în Tine și să fiu Tu.

Tot ce e viu are conștiința. În conștiința de sine ca ființă separată viața însăși și orice ființă vie se simte subordonată legilor generale și legilor sale proprii: piatra se supune gravitației și este impenetrabilă, planta se supune gravitației, creșterii și reproducerii, animalul se supune gravitației, creșterii, reproducerii și comunicării cu cei asemănători lui, omul se supune gravitației, creșterii, reproducerii, comunicării și comportamentului rațional moral.

Ajută-mă, Doamne, să mă eliberez prin străduință, gânduri și fapte de aceste păcate. Ajută-mă să-mi disprețuiesc „eul“ trupesc, să uit de el, ajută-mă să mă înfrânez în faptă și în vorba de la orice lucru care nu e călăuzit de iubire și care mă îndepărtează de eliberare. Ajută-mă să am conștiința vieții mele în eliberarea de păcatele trupului prin iubire. Îmi amintesc, vreau să-mi amintesc mereu, că viața mea, adevărata mea viață e eliberarea de păcatele trupești în prezent, că pot trăi viața asta, că manifestarea ei prin iubire îmi dăruiește binele statornic care nu poate fi distrus nici de suferințe, nici de moarte. Ajută-mă, Doamne, să-mi amintesc că ce numim viață e doar eliberarea treptată a sufletului din trup, că, dacă n-ar exista acest trup și eliberarea treptată din el, n-ar exista nici ceea ce numim viață, nici binele pe care ni-l dăruiește această eliberare treptată. Ajută-mă, ajută-mă, ajută-mă să pășesc neabătut pe calea acestei eliberări și să țin minte că numai în ea găsesc binele și viața.

Am avut un vis dezgustător prin imoralitatea lui, și m-am convins mai mult ca oricând că moralitatea nu poate avea temei material. Ea este semnul principal al naturii spirituale.

Lui Dumnezeu nu-I plac persoanele în plus. Cu El se poate vorbi între patru ochi.

Dumnezeu este legislatorul vieții, adica eu, în omenescul meu, accept prezența unui legislator în spatele legii. Există legea vieții. Dumnezeu e legislatorul.

Numai trupul suferă. Spiritul nu cunoaște suferința. Cu cât e mai slabă viața spirituală, cu atât sunt mai puternice suferințele. Ce greșeală e să trăiești pentru trup, iar nu pentru spirit.

Dacă n-ar fi spiritul întemnițat în trup, n-ar fi viața. Nu avem nici un drept să vorbim separat despre spirit și trup. Nu cunoaștem și nu avem cum să le cunoaștem pe unui sau pe celălalt despărțite, dar nici nu putem concepe viața noastră fără această despărțire, fiindcă știm că întreaga noastra viața e distrugere neîncetată a trupului și limpezire a spiritului. Prin moarte se săvârșește deplina distrugere a trupului și limpezirea spiritului care apoi dispare.

Viața e eliberarea sufletului din trup, iar când eliberarea are loc în iubire, viața este binele.

Dragostea omului îl unește cu semenii și cu Dumnezeu, îi dăruiește binele suprem. Aceasta iubire n-ar exista dacă n-ar exista trup, și de aceea trupul e indispensabil pentru binele oamenilor.

În trupul fiecărui om sălășluiește duhul lui Dumnezeu. Dacă n-ar fi în trupul tuturor oamenilor același duh al lui Dumnezeu, n-ar fi nici viața. Dacă n-ar fi trupurile oamenilor, care îi separa pe oameni, nici atunci n-ar exista viața.

... E greu să trăiesc în opulența în care mi-a fost dat să-mi duc viața, și încă mai greu să mor în aceste condiții, cu vânzoleala lor, medicina lor, falsa lor ușurare, vindecarea lor, fiindcă toate astea sunt imposibile și inutile și nu fac decât să-mi înrăutățească starea sufletească. Atitudinea față de moarte nu-i deloc de teama, ci de curiozitate tensionată. Despre asta însă mai apoi, dacă apuc.

Da, ești numai un lucrător al gospodăriei lui Dumnezeu și știi negreșit doar că ai fost trimis aici ca să faci munca pe care El ți-a hărăzit-o. N-are rost să ne gândim dacă e bună sau rea condiția asta, așa este și nu se va schimba. La un singur lucru putem și trebuie să ne gândim: cum să trăim mai bine. Putem trăi mai bine, evident, numai dacă vom face acea munca ce ni s-a încredințat. Vei afla ca faci munca ce ți s-a încredințat dacă o faci cu cea mai mare ușurință, dar și cu bucurie. De când cercetăm viața oamenilor, cei mai înțelepți au căutat să definească această muncă și au indicat-o. Toate adevaratele religii și învățături morale au indicat-o, iar ea este mereu aceeași: unirea cu toți și toate și participarea la unirea cu toți și toate, dragostea. Însă, dacă stăpânul ne va răsplăti după moarte pentru buna îndeplinire a muncii, putem doar ghici și crede. Dar e cu atât mai puțin necesar să ghicim cu cât ne îndeplinim munca mai bine și mai mult. Îndeplinirea dăruiește binele, bine în prezent, care exclude orice interes față de viitor.

Să recunoaștem din nou vechiul adevăr care spune că e o nebunie să trăiești uitând de moarte, că gândul inerenței morții, posibilitatea ca ea să survină în orice clipă, este condiția indispensabilă a vieții. Fără conștiința acestui fapt viața e o absurditate în care deznădejdea ne poate cuprinde oricând la gândul morții. Pare inevitabil să înțelegem că, în viață, suntem ca niște lucrători aduși la muncă, lucrători pe care stăpânul îi poate în orice clipă da afara și trimite acolo de unde i-a adus. „Acolo“ și „De unde“ sunt la fel de misterioase pentru noi. S-ar părea că oamenii n-au cum să perceapă altfel viața lor. Iar ei o percep ca pe ceva care le aparține, în care pot să-și atingă scopurile. Cum ar putea să nu cadă pradă deznădejdei la gândul morții, când au o asemenea viziune?

Da, eu, L. N., eu, scriitorul, eu, cerșetorul, eu, țarul, este o mare rătăcire. De aici vin toate suferințele oamenilor. Există numai Unui și nenumărate manifestări ale Lui, dintre care una este cea pe care o consider sinele meu. Și ar fi bine să nu recunoaștem manifestarea Lui în sinea noastra ca pe „eul“ nostru separat, ci să simțim în noi acel „Eu“ și să trăim prin El. Trecem prin cele mai diferite și inevitable amărăciuni și suferințe dacă trăim în rătăcirea ca „Eu“ este „eul“ nostru. Rostul vieții e împlinirea voinței „Eului“ său, altfel spus, năzuința spre încetarea despărțirii, contopirea cu Intregul. Iar dragostea, această apropiere de contopire, este cel mai mare bine al vieții noastre.

Mergeam călare prin pădure și am văzut în desiș niște fructe coapte. Și m-am gândit: nimeni n-o să vadă aceste fructe de pădure, nu sunt nimănui de trebuință și lor nu le e nimeni de trebuință, dar ele îndeplinesc riguros, din răsputeri, nu menirea lor, ci cea care le e destinată, făcând voia Acelui „Eu“ care trăiește ca ființă separată în planta asta. La fel și omul care, spre deosebire de plantă, are avantajul (părelnic) că poate avea conștiința acestui „Eu“ universal în ființa sa separată.

Încep să înțeleg că e posibil că, atunci când mă văd cu oamenii, să am în minte mereu ce are nevoie celălalt, nu eu: să am în minte că în viață nu trebuie să mă intereseze „eu“, ci „tu“ sau EL. Se poate, se poate.

A nu pedepsi, a nu te împotrivi răului prin violență, a nu avea bogații, toate astea ni se par fapte mărețe, cerințe de neînfăptuit, dar nu sunt decât cele mai simple indicații pentru a inceta să ne facem rău nouă înșine. La fel parea o mare isprava sa nu injuri, să nu te îmbeți, să nu mănânci carne. Iar acum înțelegem că sunt doar sfaturi practice pentru a nu ne face singuri rău. Același lucru îl putem spune și în legătură cu pedeapsa, violența, bogația.

Personalitatea oricărui om se compune din două însușiri, prima, capacitățile mentale, memoria, istețimea, capacitatea de a fi atent și de a se concentra (principalul, în cazul acestei însușiri, concentrarea atenției), a doua, vioiciunea cu care percepe conștiința idealului desăvârșirii. Prima e mereu mulțumita de sine, a doua mereu nemulțumită.

Temeiul oricărei cugetări despre lume și despre Dumnezeu este unul singur: omul are conștiința unității cu principiul a tot ce există, are conștiința divinității sale și totodată conștiința separării sale, a nimicniciei sale. Sunt țar, sunt Dumnezeu, sunt rob, sunt vierme. *

E greu să te dezobișnuiești de tutun, bețivului i-e greu să renunțe la vin, dar mai greu și mai necesar decât orice este să te dezobișnuiești de îmbătarea cu tine, cu „eul“ tău. Iar eu încep să simt acum, înaintea morții, posibilitatea unei asemenea abdicări. Meritul nu-i mare.

În ultimul timp mă aflu într-o stare fericită. De îndată ce am o îndoială cu privire la ceva (să spun sau să nu spun ceva, să merg sau să nu merg undeva), de cele mai multe ori provocată de o poftă sau de ispita gloriei lumești, sau dacă am vreun regret, îmi spun: ce-ți trebuie ție asta? Viața e numai pentru Dumnezeul din tine și din afara ta, iar îndoiala se risipește imediat, sunt liniștit, mi-e bine și mă simt plin de bucurie.

... Egoismul, adică să te iubești pe tine mai mult decât orice, este cea mai mare rătăcire și supremă desăvârșire. Este o rătăcire să-ți iubești persoana mai mult decât orice, și este suprema desăvârșire să iubești mai mult decât orice acel principiu spiritual care trăiește și se manifestă în tine.

E rău când binele moral devine mijloc pentru atingerea unor condiții sau stări exterioare. De aici vin nenorocirile cele mai mari ale oamenilor: minciuna religioasă, minciuna statală, cea revolutionară…

Se spune că există trei timpuri: trecut, prezent și viitor. Ce greșeală grosolană și dăunătoare. Există două feluri de timp, trecut și viitor, prezentul e în afara timpului. Și viața adevărată, liberă se află în afara timpului, adică în prezent. Cât de important e să știm asta. Se poate trăi numai în prezent, adică liber.

Încep să mă obișnuiesc cu recunoașterea iubirii că principala și singura faptă a vieții. Cel mai important e ce gândești. Nu pot insista destul asupra faptului că cine vrea să trăiască adevărată viața trebuie mai înainte de toate sa facă efortul de a atinge viața adevărată în gandurile lui, cand rămâne singur cu sine. E uimitor cat de pupn se știe acest lucru.

Azi-dimineață făceam ocolul grădinii și ca de obicei mă gândeam la mama, la „mămica“ pe care nu o țin minte deloc, dar a rămas pentru mine un ideal sfânt. Niciodată n-am auzit ceva rău despre ea. Și, mergând pe aleea cu mesteceni și apropiindu-mă de cea cu nuci, am văzut în noroi o urma mica de picior de femeie și m-am gandit la ea, la trupul ei. Nu puteam forma imaginea corpului ei. Trupescul ar fi murdărit-o. Ce sentiment bun am față de ea! Cum aș vrea să am același sentiment față de toți, femei și bărbați deopotriva. Și e cu putință. Când am de-a face cu oamenii, ar fi bine asta să simt, asta să gândesc despre ei.

Trebuie să ținem minte mereu trei cerințe ale binelui: înfrânarea, adevărul și iubirea.