Lev Tolstoi

Dacă îi întrebi pe oameni îți vor spune în ce an te-ai născut și câți ani ai. Dar despre tine însuți nu poți spune când ai început să fii: despre tine știi că ai existat dintotdeauna, că, dacă tu n-ai fi fost, nimic n-ar fi fost. Același lucru și despre moarte: oamenii spun că vei muri, dar tu știi că nu poți muri. Trupul tău a început să fie, crește, va îmbătrâni, va muri, dar ceea ce nu este trupesc și trăiește în trupul tău, duhul lui Dumnezeu, nu poate muri.

Indienii spun că numai credința lor brahmana e adevărată, chinezii spun că adevărată e numai credința budista, tătarii, turcii și perșii spun că adevărată e numai credința în Mahomed, evreii spun că adevărul e în credința lor, creștinii spun că toate aceste credințe sunt false, iar singura dreaptă e cea creștină, dar ei înșiși sunt dezbinați în tot felul de credințe: catolica, greco-catolica, luterană și diferite credințe protestante. Credința adevărată e numai cea care este una pentru toți oamenii. Iar acest lucru necesar tuturor există în toate credințele. Numai lucrul asta e adevărat și trebuie să ținem cont de de el.

Ce e religia? De ce trăiești? Nu știu. Iar dacă nu știi nici măcar asta, niciodată nu vei ști ce trebuie sa faci și ce nu trebuie să faci. Iar cel care nu știe asta nu trăiește bine. De aceea, de când există pe lume oamenii, ei au cugetat la rostul vieții și, înțelegându-l, i-au învățat pe semeni ce trebuie și ce nu trebuie să facă. Învățătură asta se numește credința.

Dupa Moarte. Somnul seamănă cu moartea, cu diferenta că te trezești și adormi în viața asta, iar atunci când te naști nu știi din care viața ai venit, când mori nu știi în ce viața te duci.

Despre memorie. Mi-am pierdut aproape complet memoria. Trecutul a dispărut. În viitor nu aștept și nu doresc (aproape) nimic. E cu putință ceva mai bun? Simt acest mare bine. Cum să nu-I mulțumesc neîncetat lui Dumnezeu pentru aceasta viață minunată, liberă, fericită?!

Ah, dacă aș putea să răspund numai când sunt întrebat și să tac, să tac. Dacă n-ar fi o contradicție să scriu despre necesitatea tăcerii, aș scrie acum: pot să tac. Nu pot să nu tac. Numai de-aș trăi în fața lui Dumnezeu doar în iubire.

Recunoașterea lui Dumnezeu ca iubire e bună și binefăcătoare fiindcă, recunoscandu-L ca iubire, comunicarea cu El, pe care nu poți sa n-o dorești, va fi doar iubire de oameni. Avantajul acestei comunicări cu Dumnezeu față de orice alt fel de comunicare e că prin această comunicare simți că el există și îți răspunde ție și sufletului tău, răspunde prin faptul că, pe măsură ce te dăruiești iubirii de oameni, El îți umple inima de pace și bucurie.

E ușor de zis să trăim în fața lui Dumnezeu, numai în fața lui Dumnezeu. (Atitudinea mea față de jurnal e alterată de faptul că e citit de alții. Vă rog să nu-l citiți.) Cât de greu și cât de bine e. Încep să înțeleg puțin că este posibil ca uneori chiar să și trăiesc așa. Ce bucurie! E uimitor câte bucurii absolut noi poți cunoaște la bătrânețe. Ca să trăiești în fața lui Dumnezeu e nevoie, neapărată nevoie să te adresezi Lui, să comunici cu El ca persoană, deși știi că El nu e persoană. Condamnatul la moarte, eu, noi cu toții avem nevoie să ne adresăm Lui. Să trăiești în fața lui Dumnezeu presupune ca scopul oricărei fapte săvârșite de tine să fie împlinirea voinței Lui, iar aceasta împlinire e iubirea, în care ÎI văd pe Dumnezeu.

La bătrânețe e cu putință și chiar trebuie - dar se poate și în tinerețe — să te pui nu numai în situația celui condamnat la moarte, ci, mai mult, în situația celui care deja pășește spre eșafod. Ce bine: „Eu sunt, moartea nu este. Moartea va veni, iar eu nu voi mai fi aici.“ Mai mult decât atât, trebuie să fii pregătit și să nu fii surprins să afli ce e moartea, să nu faci presupuneri. Aspectul cel mai pozitiv este că întreaga viața devine astfel solemnă, gravă. Da, viața e lucru serios.

Binele vieții omenești e direct proporțional cu iubirea dintre oameni. În ce stare trebuie să fie ei acum, cât de departe de bine trebuie să se afle oamenii la noi, în Rusia, când top guvernanții, conservatorii, revolutionarii, boierii, țăranii se urăsc unii pe alții!?

Binele spiritual suprem (sau desfătarea spirituală supremă), aș fi vrut să spun chiar rafinat, este iubirea față de cel care urăște, față de cel care vrea să-mi facă rău. Uimitor lucru, cu cât e mai mare râul pentru viața trupească, cu atât e mai mare binele pentru viața spirituală, în iubire. Cum să nu trăiești viața în iubire, să nu te educi pentru a trăi această viață? E cu putință, văd asta în mine cu uimitoare limpezime.

Comunicarea cu orice om este rugăciune. Ține minte că în fața ta nu se află un ucigaș, un desfrânat, un jandarm, un politist, un rege, un spion, ci manifestarea lui Dumnezeu. Ține minte în fața cui te afli și poarta-te cu el cum te-ai purta cu cel mai sfânt lucru de pe lume.

Rugăciune. Vreau să trăiesc acum în Tine, prin Tine, facă-se voia Ta, nu voia mea, nu ceea ce vreau eu, ci ceea ce vrei Tu, și nu așa cum vreau eu, ci așa cum vrei Tu.

Ieri am simțit un mare folos de pe urma stării de spirit deprimante în care problemele religioase nu te mișca, nu-ți vine să iubești, ci să judeci și să urăști. E bine ca atunci când ești în asemenea stări să faci un efort să le recunoști, să te lupți cu ele. Ele sunt bune mai cu seama fiindcă, știindu-te astfel, îi înțelegi pe alți oameni când își ies din fire și nu te mai superi pe ei, ci îi compătimești.

E o mare greșeală să credem că toate invențiile care au sporit puterea oamenilor asupra naturii în agricultură, în obținerea și combinarea chimică a substanțelor, precum și posibilitatea oamenilor de a avea o mai mare influență unii asupra altora, de pildă prin căile și mijloacele de comunicare: tiparul, telegraful, telefonul, gramofonul, sunt bune. Și puterea asupra naturii si sporirea posibilității oamenilor de a se influența unii pe alții vor fi bune numai când activitatea oamenilor va fi călăuzită de iubire, de dorința de a face bine altora, și vor fi rele când vor fi călăuzite de egoism, de dorința de bine doar pentru sine.

Când civilizația romană s-a pervertit, a fost înnoită de barbarii neviciați. Acum nu mai există barbari și de aceea, vrem, nu vrem, trebuie noi înșine să devenim barbari în ce aveau barbarii mai bun în ei.

Personalitatea e numai amintire despre trecut și dorinta in viitor. De îndată ce nu avem nici una, nici alta, nu mai exista timpul, viața e trăită în momentul atemporal al prezentului, nu exista nici personalitate, ci doar temeiul vieții, iubirea, Dumnezeu. Așa ar fi dacă omul s-ar putea dezbăra pe deplin de amintiri și dorințe. În viața e posibilă doar apropierea, cu cât sunt mai puține amintiri și dorințe, adică cu cât e mai distrusă, mai slăbită personalitatea, cu atât se manifestă mai mult în viața Dumnezeu - iubirea, cu atât mai mult trăiești în afara timpului și ai conștiința faptului că nu tu ești cel care se misca, ci lumea, pentru ca tu s-o poți cunoaște.

Iubirea este conștiința vieții adevărate, una în Tot. Copiii, venind de ACOLO, simt încă limpede viața asta și singura ei manifestare accesibilă nouă în iubire. Conștiința vieții personale e amăgire de sine. Bătrânețea ne eliberează treptat de ea. Moartea ne eliberează complet.

Epistolele lui loan neagă orice altă reprezentare a lui Dumnezeu în afară de iubire, în afară de principiul iubirii a cărui conștiința o are fiecare om în sinea lui. Nu avem cui și ce să cerem. Putem doar trăi sau nu în iubire. Când nu exista un alt Dumnezeu în afara de iubire, atunci vrei, nu vrei, slujești iubirii, dacă ai simțit insuficiența vieții pentru sine și nevoia de a comunica cu ce e superior, cu întreaga lume. Această credință e necesară. E necesară pentru că e singura posibilă. Iar credința asta e durabilă fiindcă tot ce e în plus a fost înlăturat și se întemeiază pe ce știe fiecare om cu mintea și inima lui. Rugăciunea în aceasta credința nu se adresează cuiva pentru a cere ceva: ajută-mă, miluiește-mă, ci spune doar: Știu că Tu ești iubire. Vreau să trăiesc în Tine.

Știința despre legea iubirii (neîmpotrivirii) procedează la fel ca religia: nu neagă direct legea iubirii, dar pune mai presus de ea legi care o anihilează. În religie era supunerea față de puterea care vine de la Dumnezeu; în știința e supunerea față de legile istorice, economice, biologice.

Nimic din ce e bun nu se capătă pe degeaba: moartea se atinge prin suferințe. Și venirea ei e ușurată de oameni, pentru cei care nu văd binefacerea ei.

Copiii vin direct de la Dumnezeu…

Ce fericit sunt. Chiar dacă unii mă urăsc, fără să mă cunoască, mulți, cât de mulți mă iubesc mai mult decât merit. Oameni care, după opiniile lor cvasireligioase pe care eu le distrug, ar trebui să mă urască, mă iubesc pentru fleacuri ca Război și pace și altele, care lor li se par foarte importante.

Văd limpede, simt posibilitatea fericită de a transfera întreg interesul și sensul vieții, toate dorințele spre tot ce stă în puterea mea și îmi dăruiește binele, spre, nu o voi numi desăvârșire duhovnicească, ci apropiere din ce în ce mai mare și împlinire a voinței universale, nu a voinței mele. Abia acum, în deceniul al nouălea, încep să învăț, și învăț. Să-mi ajute Dumnezeu să țin minte în fiecare clipa, în fiecare faptă, în fiecare gând: Ce fac e oare pentru împlinirea voinței Lui sau a voinței mele? Nu pentru oameni, ci pentru sine, pentru sinele spiritual? Și îmi amintesc. Și nădăjduiesc că voi ajunge până acolo, când nu va mai fi nevoie să-mi amintesc. Doamne-ajută.

Pe lume nu există nimic măreț, există numai ce e drept și ce e nedrept. Iar toate sunt la fel de infinit de mărețe sau infinit de mărunte.

Uneori nu pot să nu observ efectele faptelor mele bune și nu pot să nu mă înduioșez, să nu mă bucur. Dar ține minte, consecințele principale nu ți-e dat să le vezi, însă ele există.

La gândul faptelor pe care urmează sa le săvârșești și, daca poți, în timpul săvârșirii lor, întreabă-te: de ce faci ce faci, pentru tine, pentru Dumnezeu, pentru cugetul tău sau pentru oameni, pentru aprobarea lor. Întreabă-te: ai face același lucru dacă ai ști nu doar că nimeni nu va afla despre asta, dar și ca această faptă, care ție ți se pare buna, va rămâne pentru oameni un motiv să te judece. Trebuie să învățăm să facem asta. E singurul lucru important în viață pentru un baiat de paisprezece ani și pentru mine, bătrânul de optzeci de ani.

Am nevoie de Dumnezeu la fel de mult cât are și El nevoie de mine. Nu pentru că El ar avea nevoie de mine, L. N., ci pentru că sunt manifestarea Lui, unul dintre (pentru mine) organele infinit mici ale organismului Lui infinit (pentru mine, care nu pot înțelege nimic în afara timpului, atemporalul pare infinit). Așa cum cea mai mică celulă a organismului mi-e indispensabilă cât timp face parte din corpul meu, dar nu anume această celula. La fel sunt și eu pentru El.

Mi-am pierdut memoria. Și, uimitor lucru, n-am regretat nici măcar o data. Pot regreta că-mi cade părul, și chiar îmi pare rău, dar nu pot regreta memoria. Pierderea ei a fost urmarea celor dobândite, incompatibile cu memoria. Așa cum se arunca zerul după ce se alege untul, la fel se întâmplă și cu memoria. Ea e doar materialul din care trebuie să se făurească înțelegerea sensului vieții…

Efortul îndreptat spre dominarea „eului“corporal și semicorporal de către cel spiritual, spre desăvârșire, spre apropierea de Dumnezeu, spre purificarea de sine, este binefăcător în foarte multe privințe și mai ales fiindcă mă eliberează de preocuparea (care încă mă mai stăpânește) pentru gloria lumeasca. Efortul întregii vieți trebuie să aibă ca principal scop apropierea de Dumnezeu, și atât.