Lev Tolstoi

Am citit la Kant: Religia se află numai în limitele rațiunii. Avem aceeași părere. Astăzi am citit același lucru. Ce fericit sunt că suntem de acord. Ce fericit, ce recunoscător. Acum, înainte de a merge la culcare am simțit aproape dureros dorința de a mă ruga lui Dumnezeu, de a-i cere ajutorul, de a avea conștiința Lui, a ajutorului Lui, și mă doare și sunt bucuros până la lacrimi. M-am rugat și L-am rugat să mă ajute și sa fie alături de mine. Iar El a fost și este. Și acum când scriu sunt bucuros până la lacrimi. Cine este El? Este cel pe care îl cunosc prin iubire, iar comunicarea cu El există și nu pot să nu exprim asta și sub forma de cerere, de rugăciune. Nu pot să nu exprim această comunicare.

Înainte de toate trebuie să înțelegem că nu există și nu poate exista nici o isprava, nici un fel de eroism, nimic „mareț“. Există numai îndeplinirea și neîndeplinirea datoriei. E ca și cum grăjdarul, curățând grajdurile, plugarul sau cosașul ar vorbi despre ce mare isprava, ce fapta eroică, măreață au săvârșit ieri curățând grajdurile sau terminând de arat ogorul sau de cosit fâneața.

Ridicarea căsătoriei la rang de taină, pe de o parte, iar pe de altă parte la rang de forma a binelui suprem al vieții e o rătăcire ordinară. E ca și cum mâncatul ar fi ridicat la rang de taină sau de binefacere supremă.

Nici unul dintre păcate: hoția, desfrânarea, omorul și altele nu face nici 1/100000 din răul pe care îl aduce justificarea celei mai mici slăbiciuni. Toate grozăviile săvârșite de guverne și smintelile răspândite de biserică se bazează pe asemenea justificări religioase, patriotice, socialiste.

Am dreptate să spun: de șaptezeci de ani trăiesc pe lumea asta. De fapt trăiesc atemporal, dar pe lumea asta de atâția ani.

Despre faptul că trăim rău și despre natura acestui rău s-a vorbit și se tot vorbește, n-avem de ce să mai repetăm. Trebuie să ne gândim cum să îndreptăm răul. Iar singurul mijloc de a-l îndrepta e bunătatea față de toți și judecata severă față de sine, religia bunătății, iubirea, iubirea, iubirea.

Țăranul chibzuieste cu mintea lui la ce trebuie sa chibzuiasca, intelectualul însă gândește cu mintea altuia și la ce n-ar trebui să se gândească deloc. Dar țăranul chibzuieste astfel numai cât timp e acasă, în mediul lui. De îndată ce se alătura intelectualității, începe sa gândească cu mintea altuia și să vorbească cu cuvintele altora.

Conștiința religioasă a oamenilor se deplasează neîncetat în direcția limpezirii, simplificării, accesibilității. Iar între timp oamenii prețuiesc, își transmit unui altuia și consideră inalterabile cu precădere formele exterioare, care nu sunt supuse nici simplificării, nici limpezirii, și considera la fel de inalterabile temeiurile care oricum trebuie să se schimbe.

Nu ne e dat sa cunoaștem importanța, semnificația consecințelor faptelor noastre. O vorba bună spusă unui cerșetor beat poate avea urmări mai importante și mai bune decât cea mai minunată lucrare în care formulează cu acuratețe legile vieții. Și de aceea în alegerea faptelor noastre nu ne putem conduce după consecințele pe care le presupunem, ci doar dupa demnitatea morală pe care fapta o are pentru noi.

Poți să-ți dai importanță numai dacă uiți de Dumnezeu și de relația ta cu El. Oricât ai fi de însemnat și de folositor oamenilor, cine ești tu înaintea lui Dumnezeu? Și ce diferență e între tine și omul care ți se pare cel mai neînsemnat?

Din ce în ce mai limpede și mai insistent se cere formulate ideea că una dintre principalele cauze ale nenorocirilor prin care trece omenirea este inerția, acceptarea unor forme ale vieții deja desuete: biserica, statul, știința. A ara peste grâne, a îmbrăca, adult fiind, haine de copii și a le sfâșia, coase la loc, ajusta și a nu înțelege ca nu mai e nevoie de ele, că trebuie aruncate și făcute altele noi.

Lăsând la o parte alte numeroase binefaceri ale bătrâneții: experiența îndelungată, eliberarea de voluptate (o mare binefacere), uitarea, indiferența, liniștirea, cea mai mare „binefacere“, sau în orice caz una dintre cele mai mari, este ca nu mai faci nimic pentru persoana ta corporală, știind că în curând ea nu va mai fi. Astfel, pentru mine e foarte importantă conștiința faptului că nu voi auzi laude, nu voi ști nimic despre impresiile pe care le vor produce cele scrise. Așa că pot să scriu numai înaintea lui Dumnezeu, cu gândul că numai în fata Lui, a Celui care m-a trimis aici, munca mea e plăcuta, e bună.

Am citit în ziar despre execuții, despre nelegiuirile care au dus la execuțiile cu pricina și mi-a devenit atât de limpede corupția bisericii. O corupție sub acoperirea creștinismului, prin pervertirea cugetului, și a statului, prin legiferarea, nu numai justificarea, dar și prin preamărirea mandriei, ambiției, lăcomiei, umilirii oamenilor și mai ales a oricărui fel de violență, a omorurilor din timpul războaielor și a execuțiilor. S-ar părea că e atât de limpede, dar nimeni nu vede, nu vrea să vadă asta. Și ei, toți, biserica și statul deopotrivă, deși văd cum proliferează răul, continua sa-l producă. Ca și cum niște oameni care știu doar să are pământul și au numai uneltele pentru arat, care pot supraviețui numai prin munca lor, prin arat, ar ara ogorul pe care cresc deja grânele. Dacă la timpul lor biserica și statul au fost necesare, în vremurile noastre ele sunt vădit dăunătoare și corupte.

Da, Dumnezeu a creat lumea, dar nu un alt Dumnezeu, ci acel Dumnezeu care se afla în mine. El a făcut întreaga lume vizibilă.

A-i iubi pe Dumnezeu și pe aproapele tău înseamnă să iubești în tine tot ce e nemărginit, iar în ceilalți ce e marginit.

Moartea e încetarea vieții în spațiu și timp. Pentru cel lipsit de conștiința vieții în afara spațiului și timpului e încetarea a tot.

Murind, simți ce simte un copil părăsit când se întoarce la o mamă iubită și iubitoare.

Viața e năzuința către contopirea cu începutul a toate, cu Dumnezeu, deci cum poate să se teamă de moarte cel care înțelege adevăratul sens al vieții? Cum să-i fie frică de ceea ce împlinește năzuințele Lui?

Pentru ca legea iubirii să stea la temelia vieții, trebuie sa credem în ea la fel cum credem în legea violenței.

Simt apropierea morții, iar dacă a muri este ce am simțit ieri și în parte azi, atunci e una dintre cele mai bune stări prin care am trecut în viața asta.

Mi-am amintit cum Soloviov mi-a luat în râs afirmația că nu pământul se învârte, ci soarele se deplasează, și m-am gândit că indiscutabil e mai înțelept să presupun, să gândesc și să spun că soarele se deplasează, decât că pământul se învârte. Prima afirmație este indiscutabilă, comuna tuturor și confirmata definitiv de simțuri, a doua este o concluzie a rațiunii, care în primul rând nu e accesibilă tuturor, în al doilea rând, nu e un raționament definitiv, ci duce într-un domeniu și mai puțin accesibil tuturor, cel al raționamentelor infinite și neîncheiate, neclare.

Despre ..libertatea voinței“. Cât de incorect e să vorbim despre „libertatea voinței”. Dar parcă cineva s-ar fi eliberat de ceva. Libertatea luminii, libertatea gravitației. Ceea ce numim noi libertatea voinței este viața însăși, ce numim viața, dar de fapt n-o putem numi în nici un fel. Oamenii morți înțeleg prin libertatea voinței acea viața pe care au pierdut-o și despre care au doar o amintire vagă.

Grija pentru gloria lumeasca, pentru părerea oamenilor nu este una dintre slăbiciunile omenești, una dintre ispite, așa cum cred unii, nu, ea este ispita ispitelor. Pe ea se bazează aproape toate, dacă nu toate păcatele omenești: bogația, erudiția, dorința de putere, iritarea, ura, disperarea, toate pornesc de la ea. Pentru a simți întreaga importanță păgubitoare a acestei cumplite ispite ajunge să ne închipuim viața eliberată de ea, viața închinată împlinirii vointei lui Dumnezeu, complet lipsita de grija judecații oamenilor. Închipuiește-ți pregnant aceasta viață în orice împrejurare și vei avea imaginea unei libertăți uimitoare, neîncercată încă, și conștiința rostului tău omenesc și divin.

Noi, făpturile minuscule separate, cu simțirile noastre exterioare întâmplătoare (pot fi milioane de simțuri diferite; vedem cât sunt de diferite la animale), creăm lumea prin aceste simțuri, o lume recognoscibilă pentru noi, cu animale microscopice și corpuri cerești, și trăim cu convingerea deplina că lumea e într-adevăr așa și numai așa. Ce prostie! Ca sa nu mai vorbim de faptul ca aceasta lume e absurdă în timpul infinit din trecut și din viitor și în spațiul infinit, cu bucăți infinite de materie și particule de materie la fel de infinit mici, adică e o prostie absolută. Ca să nu mai vorbim că (oare nu-i evident?) ceea ce numim noi lumea existența cu adevărat este produsul simțurilor unei făpturi dăruite întâmplător cu simțuri excepționale, omul. Așa că lumea pe care ne-o imaginăm ca fiind singura existentă e doar una dintre nenumăratele posibile. Și știm că așa este pentru ca știm din participarea la ea că există o altă lume, care nu depinde de anumite simțuri, lumea spirituală, una și numai una. Nu putem spune că noi cunoaștem aceasta altă lume, dar putem și trebuie să spunem că există. Și e o mare binecuvântare să știm că ea există.

În viața nu trebuie să așteptăm viitorul, ci să ne pregătim pentru viața din prezent.

Omul înțelept poate să spere și să aștepte un singur lucru: moartea.

Am tot compus o rugăciune scurtă și mă rog tot cu rugăciunea lungă pe care am alcătuit-o. Nu e bine. Rugăciunea nu poate fi una și aceeași pentru toate zilele si toate orele. Azi îmi trebuie „ajută-mă“. Iar uneori îmi trebuie „mulțumesc“. Uneori e nevoie numai de contemplație, iar alteori de amintirea despre El și Sine.

Tocmai m-am gândit la ceva foarte important pentru mine: tot vreau, nu știu dacă din vechea obișnuință sau din firea sufletului omenesc, vreau să mă rog, să mă adresez Cuiva, lui Dumnezeu. În ultimul timp, străduindu-mă să mi-l definesc pe Dumnezeu, am ajuns să recunosc imposibilitatea relației cu El, să-l neg pentru rațiune, dar nevoia e vie. Doamne, Tu, Tu ești tot iar eu sunt manifestarea ta tulbure în trup, în trupul separat de Tot, Tu - Totul, în desăvârșirea Ta deplină, ajută-mă. Spun asta și mi-e mai bine. Nu știu cine este Acela pe care îl rog să mă ajute, dar îmi ajunge să știu că El există, cu cât îl implor mai mult, mai sincer, mai fierbinte să mă ajute, cu atât simt mai mult acest ajutor. Da. Ajută-mă să mă eliberez de trup, să mă contopesc cu Tine, și simt că deja mă ajuți și aș vrea să spun ca Te iubesc, dar „iubesc“ nu e cuvântul potrivit. Sentimentul meu față de Tine nu e nici atât de fierbinte ca iubirea, nici atât de îngust, trupesc. Nu e iubire. În iubire există dorința binelui, iar aici există numai dorința de unire.

Știu că mor și în perspectiva morții nu pot să-mi doresc nimic exterior în viața din care plec. Nu pot să-mi doresc nici lauda oamenilor, fiindcă celui mort nu-i e de nici un folos. Un singur lucru nu pot să nu-mi doresc: să-i iubesc mereu la fel pe toți cu gândul, cu vorba, cu fapta, în orice clipă și până în ultima clipă.

... Nu-i adevărat că ispita gloriei lumești îl părăsește pe om în momentul morții, adesea e invers, în clipele acestea se intensifică, ca și în toate faptele eroice deșarte. Aproape în toate motorul e vanitatea. Da, vanitatea, gândul la gloria lumeasca e unul dintre obstacolele principale în calea dăruirii vieții tale pentru slujirea temeiului spiritual din afara ta și din tine: din afara ta înțelegând tot mai limpede cerințele Lui, iar din tine subordonându-ți tot mai mult viața acestor cerințe.