Lev Tolstoi

După cum spune înțeleptul chinez, pentru a urca muntele trebuie să începi de la poalele lui. Aceasta gradare e principala dificultate în punerea în practică a învățăturii iubirii. Nu te poți strădui să fii caritabil dacă agonisești și păstrezi averi inutile vieții. Nu poți fi smerit dacă te consideri șef, aristocrat, persoană mondenă importantă sau înaltă față bisericească. Nu poți fi iubitor de oameni dacă faci parte din armata, dacă ești militar.

De obicei, pentru oameni învățătură e deplina înfăptuire a legii iubirii și, văzând imposibilitatea acestei înfăptuiri pentru fiecare în parte și pentru toata omenirea în momentul de față, rezolva problema acceptând că învățătura e minunată și, în același timp, irealizabilă. Pe unii asta îi duce la negarea oricărei religii, pe alții la o pervertire a creștinismului în care imposibilitatea de a înfăptui pe deplin învățătură e corectată prin har, credința în mântuire și taine. Aceasta greșeala îi abate pe oameni de la înțelegerea limpede a vieții ce decurge din învățătură iubirii, după care scopul vieții e aceasta apropiere de desăvârșire. Apropierea trebuie să fie neapărat gradată, începe cu atingerea primelor trepte ale desăvârșirii, apoi a următoarelor ș.a.m.d.

Una dintre greșelile principale care impiedica împlinirea legii iubirii e ideea că pentru a trăi în conformitate cu învățătură Iubirii e nevoie ca fiecare om în viața lui să înfăptuiască deplin legea iubirii. Nu e necesara înfăptuirea, deplina înfăptuire e imposibilă, dacă s-ar săvârși n-ar mai exista viață, e necesară doar apropierea de înfăptuire. Aceasta apropiere reprezintă viața și binele ei.

De ce nu accept deloc prezența vieții în piatră, nisip, dar nu resping posibilitatea vieții în stele? Probabil pentru că piatra o cunosc prin toate simțurile mele, și nu găsesc viața din ea, dar stelele le cunosc numai prin simțul văzului, și de aceea accept posibilitatea vieții. Dar asta nu demonstrează că în piatra nu exista viață, iar în stele poate fi, ci doar ca cele cinci simțuri exterioare ale mele sunt insuficiente pentru a pătrunde în viața pietrei.

A-l iubi pe Dumnezeu înseamnă a iubi manifestarea Lui. Conștiința manifestării Lui este cea mai limpede (înainte de toate) în mine. Dar nu pot să nu văd manifestarea Lui pretutindeni: în cer, pe pamânt, în piatră, în nisip, în stele. Deosebirea dintre aceste manifestări e doar ca unele sunt mai apropiate de mine (nu ca loc, ci ca natură a manifestării), iar altele mai îndepărtate. Cu cât sunt mai apropiate de mine, cu atât pot și trebuie să le iubesc mai mult. Cele mai îndepărtate de mine sunt pământul, piatra, nisipul, cerul, planetele. E firesc să le iubesc și pe ele, dar copacul, planta sunt mai apropiate de mine, Și le iubesc mai mult, încă mai mult iubesc animalele, iar cel mai mult pe cel mai apropiat de mine, pe om. Însa și mai mult, mai mult decât orice pe lume, nu pot să nu mă iubesc pe mine, eul meu, dar nu eul corporal, mizerabil, care trebuie fie la fel de departe de mine ca orice animal, ba chiar ca piatra sau nisipul, ci eul spiritual, pe care dacă îl iubesc ajung la iubirea însăși, iubirea față de tot. Egoismul corporal e respingător, dar nu există nimic mai presus de egoismul spiritual, de transferul conștiinței tale în eul spiritual, veșnic, universal. Acest transfer se face prin iubire și aduce cu sine un bine care te face să nu-ți mai dorești nimic altceva. Cum să nu-i mulțumim Celui care ne-a daruit acest bine?!

Niciodată n-am simțit o dorință atât de puternică de a muri, o dorință liniștită, fermă și bucuroasă. Pare ca n-am ce face aici. Firește, numai pare așa. Dacă sunt ținut aici, am o treabă și mă voi strădui s-o fac. Ohne Hast, ohne Rast * Slavă Domnului, mulțumită acestei dorințe de a muri inima mea e din nou împăcată.

Marii gânditori, Hristos, Lao Zi vor dezvălui adevărul, oamenii mai prejos de ei în duh, ucenicii (Pavel), îl vor cobori, îl vor adapta majorității. Majoritatea îl va cobori și mai mult, va născoci legende. Cu cât este mai larg cercul, cu atât este mai mărunt adevărul. Iar apoi se vor ivi oameni străini de credința care vor consolida totul.

Dacă vrea iubire, omul se va înfrâna firesc în fapte, vorbe, gânduri de la acele lucruri care pentru cel ce nu trăiește după legea iubirii sunt scopul principal în viața. Se va abține să agonisească și să păstreze averi, să obțină onoruri și glorie, se va abține de la toate plăcerile care nu sunt accesibile tuturor și se dobândesc întotdeauna de unii în detrimentul altora. Oamenii spun că e greu. Dar spun asta numai pentru că, nesimțind bucuria iubirii, n-o cunosc și nu cred în ea.

Problema e ce vrea omul să realizeze, care e idealul lui. Dacă vrea bogăție, onoruri, glorie, plăceri, va avea o anume viață. Dacă vrea iubire față de toți oamenii, va avea cu totul altă viață. Totul ține de ideal. Dacă vrea bogății, onoruri, glorie, plăceri, omul va chibzui cum să ia mai mult de la alții ca să aibă pentru sine, cum să cheltuiască și să dea altora mai puțin. Dacă vrea onoruri, va fi aprobator, lingușitor, supus celor la putere, va fi trufaș, se va delimita de oameni, îi va dispretui pe cei de care n-are nevoie pentru a avea succes. Dacă vrea glorie, va sacrifica totul, inclusiv viața altora și a sa, de dragul succesului. Dacă vrea plăcere, va născoci mijloace de sporire a plăcerilor, transformându-le și scornind altele și mai putemice. Dacă însă omul dorește iubirea față de toți oamenii, își va aminti atunci când e singur cu sine cum în viața trecută, ieri, azi, n-a respectat iubirea de oameni, cum a facut, spus, gandit ceva rău, neiubitor, se va gândi ce l-a împiedicat s-o facă, ce defecte, ispite, deprinderi și va chibzui cum să scape de ele.

Uitare de sine?! Oare poți uita de tine când „eul“ este numai „eul“ corporal? Uitarea de sine este renunțarea la ceea ce consider în mod greșit că-mi aparține. Uitarea de sine este recunoașterea divinității, veșniciei tale.

Omenirea și fiecare om în parte trece de la un anotimp (saison) la următorul, de la iarnă la primăvară; la început răzbat pârâiașele, salcia, iarba, mesteacănul și stejarul, apoi florile, și iată și roadele. Parcă simt și în mine, și în omenire pârguirea roadelor.

Mi-am imaginat pregnant o nuvela sau o dramă în care nu exista oameni răi, proști, toți sunt buni și toți sunt nevinovați. Ce bine ar fi și ce pregnant ar apărea pe fondul acestei bunătăți răutatea și vinovăția organizării vieții.

Noi, eu, doar vorbim despre cum în noi și în fiecare om trăiește, se manifesta Dumnezeu. Dar astea nu sunt vorbe, este adevărul de netăgăduit. Trebuie deci să trăim conform lui. Dar ce înseamnă să trăim conform lui, adevărului după care Dumnezeu se afla în fiecare om? Înseamnă că atunci când ne întâlnim, când vorbim cu un om trebuie să ținem minte că avem de-a face cu manifestarea lui Dumnezeu, adică la fiecare întâlnire cu el, trebuie să fim într-o dispoziție pioasă, de rugăciune. Rugăciunea e stârnirea în tine a stării spirituale supreme, amintirea religiozității tale. Comunicarea cu omul este taina comunicarii cu Dumnezeu, împărtășanie. Ah, de-aș ține minte asta mereu! E cu putință. Și voi încerca.

Cel mai bun și cel mai rău lucru e iubirea de sine, egoismul. Întrebarea este doar cine e cel pe care-l iubesc mai mult decât orice? Dacă este eul trupesc, e rău, dacă e eul spiritual, e cel mai bun lucru care poate fi. Și acest egoism spiritual al „eului“ l-am simțit azi pentru prima oară în viața și am simțit binefacerea lui. A început cu un sentiment neplăcut provocat de săracii milogi. „Oare nu asta e sarcina ta, materialul tău de lucru, să-i iubești pe cei ce nu iubesc, pe cei respingători?“ Și imediat a dispărut orice necaz și greutate. Și mulțumită acestei rezolvări l-am folosit de câteva ori astăzi în comunicarea cu oamenii și de fiecare data cu succes. Și foarte, foarte bine. Numai de-aș ține-o așa.

Nu putem concepe viața noastră aici altfel decât în condițiile spațiului și timpului. Dar nu putem avea conștiința vieții noastre adevărate decât în afara spațiului și timpului, întotdeauna în momentul prezent. Și de aceea, vorbind despre viața în afara condițiilor acestei vieți, despre viața „dinainte de“ naștere și „de după“ moarte, nu putem, nu trebuie să-i atribuim condițiile spațiului și timpului, sa spunem unde va fi viața. Știm numai ca viața dinainte de naștere a fost și cea de după moarte va fi altfel decât cea de acum, adică n-a fost și nu va fi spațială și temporală. Cum va fi? Nu știm, n-avem cum să știm.

Ce straniu că nu-mi vine să mă uit la semnele de ofilire a trupului: căderea părului, o spuzeală pe ureche, riduri, bătături... De ce ne bucurăm când trupul crește, prinde puteri? De ce mama se bucură când e slăbită de sarcină, cel ce se naște țipă de durere și bucurie, iar eu, moșneagul, nu mă bucur de semnele apropierii de nouă viață? Dintr-un obicei prost. De mult trebuia să mă lepăd de el și să mă bucur de apropierea de... n-aș vrea să spun moarte, noua viață? (nu am dreptul să spun), de apropierea de o stare care e atât de firească și trebuie să fie la fel de bună ca pubertatea.

Preocuparea pentru părerea oamenilor și gloria lumească ascunde, nu ascunde, ci micșorează, diminuează bucuria de a face bine numai pentru a răspunde nevoilor „Eului“ tău spiritual (voința lui Dumnezeu).

Pentru binele nostru (adevărat) și pentru a fi în slujba oamenilor (împlinirea rostului tău pe lume) e nevoie de doua calități: 1) să te mulțumești cu condițiile exterioare în care trăiești și 2) să fii mereu nemulțumit de starea ta sufletească. Să nu faci nimic pentru schimbarea stării tale exterioare și să-ți îndrepți toate forțele, să le concentrezi pentru a-ți desăvârși sufletul. Majoritatea oamenilor procedează însă invers: sunt permanent mulțumiți de sufletul lor și de ei înșiși și mereu nemulțumiți de starea lor, se străduiesc s-o îmbunătățească și dăunează astfel și mai mult sufletului. E un lucru foarte important mai ales că [...] pentru binele meu, iar asta e lucrul esențial, dacă sunt mulțumit de exterior și nemulțumit de interior, țelul spre care îmi îndrept forțele stă în puterea mea; în situația inversă țelul spre care îmi îndrept forțele nu se afla în puterea mea.

Am visat că cineva îmi dădea o scrisoare sau o rugăciune a starețului de la Optina (am uitat cum îl cheamă), starețul învățător, iar eu citesc și sunt încântat de scrierea asta. Conține atâtea lucruri minunate, liniștite, pline de înțelepciune bătrânească, iubitoare, dar am uitat tot în afara de un singur lucru care m-a mișcat puternic: faptul că el nu poate să învețe pe nimeni, nici să-l sfătuiască ce să facă. Nu-l poate învăța, în primul rând pentru că nu se consideră mai presus și mai deștept decât acela, oricine ar fi el, în al doilea rând, pentru că tot ce trebuie să știe un om e spus în revelație (așa zice bătrânul) și în inima fiecăruia. Iar de sfătuit ce să facă nu poate fiindcă nimeni nu știe și nu poate ști ce împrejurare sau faptă va aduce un bine aparent, corporal, mai mare.

Tot ce e viu, adevărat, crește pe neobservate, la fel și adevărata credință în sufletul unui om și al tuturor oamenilor.

Poruncilor să nu ucizi, să nu furi, să nu preacurvești trebuie să le adăugăm: nu cere.

Da, exista trei categorii de oameni: hoții, cerșetorii și lucrătorii. Eu aparțin primeia. Noi, hoții, suntem nesuferiți, dar mai răi sunt cerșetorii, milogii: unul cere bani, altul sfaturi, unui loc, altul salvare. Da, vivre et laisser vivre *. Egoismul e sentimentul cel mai rău și cel mai bun, dacă ești egoist nu ai nevoie de nimeni în afară de tine însuți (și de Dumnezeu) și nu trebuie să ceri nimănui nimic.

Conștiința divinității sufletului tău e temeiul metafizic rațional al vieții. Iubirea e manifestarea în viața a acestei conștiințe a divinității tale (temeiul religios al vieții). Înfrânarea patimilor, păcatelor, ispitelor care stau în calea manifestării iubirii e viața bine cumpanita (temeiul moral).

Da, omul trebuie să se supună și să pună mai presus de toate doar o singură lege, cea care e proprie tuturor și a cărei aplicare aduce tuturor binele.

Oamenii din vremurile noastre n-au de ales: ori pier cu siguranța continuând același mod de viață, ori își schimba viața de fond en comble *.

Da, Dumnezeu respiră prin viețile noastre (ale tuturor făpturilor separate). Ce face El prin noi? Nu știm și nu putem ști. Știm doar că viața noastră în asta constă, iar dacă o știm ne e bine și ne e ușor, merge struna și munca noastra și a Lui.

Faptul că jurnalul meu este citit și se copiaza din el îmi tulbură scrisul. Aș vrea să spun mai bine, mai limpede, dar nu e nevoie. Și n-o voi face. Voi scrie la fel ca înainte, fără să mă gândesc la alții, cum se nimerește.

Până acum nu înțelegeam importanța lucrului asupra gândurilor mele. Această muncă are loc aproape numai în prezent: azi am gândit rău, m-am îndreptat și nimic nu mă mai supără. Și cât e de important! Mă gândesc la L., la G., la mine, ce voi face, și mă corectez imediat. Văd că în această muncă avansez mai mult decât în oricare alta.

Cu cat ești mai batrân, cu atât se scurtează trecutul și prezentul, cu atât ești mai concentrat asupra prezentului. Murind, concentrarea deplina e în (contradictio in adjecto) momentul atemporal.

A trăi în timp înseamnă a trăi în trecut și în viitor. A construi din trecutul cunoscut viitorul ipotetic. Și ce fericire simți când trecutul aproape ți-a dispărut, ca mie acum, și a dispărut și viitorul, dar în măsură mai mică. Iar interesul față de trecut (chiar am uitat totul) și de viitor au dispărut pe măsură ce a sporit interesul față de prezent, adică față de adevărata viață.