Lev Tolstoi

Tot nu sunt mulțumit de forma rugăciunii. E seara zilei de 9. Vreau să mă exprim altfel: Nu doresc nimic pentru viitor, știind ca tot ce va fi va fi bine, nu doresc nici laudele oamenilor, știind că rostul meu nu e în iubirea oamenilor pentru mine, ci în iubirea mea pentru ei, iubire cu fapta, cu vorba, cu gândul.

Fie ca ce se va întâmpla cu mine să nu fie după voia mea, ci dupa voia Ta. Nu-mi doresc pentru viitor nici succes, nici glorie lumeasca, nici puteri trupești, nici prelungirea vieții. Vreau un singur lucru: pentru a fi în Tine și a avea conștiința Ta în mine, vreau să-i iubesc pe toți cu gândul, cu vorba și cu fapta.

Facă-se în toate nu voia mea, ci voia Ta. Nu vreau să-mi doresc și să aștept ceva de la viitor, nici succes, nici glorie lumească, nici puteri trupești, nici viața însăși. Vreau numai un lucru: să fiu în Tine și cu Tine, să-i iubesc mereu și pe toți cu gândul, cu vorba și cu fapta.

... Am nevoie de trei rugăciuni, trei avertismente pentru mine însumi, cine sunt, ce mi-e propriu și ce trebuie să fac. Prima și cea mai importantă: 1) Dacă iubesc, știu ca Tu ești în mine și eu sunt în Tine. Și de aceea vreau să-i iubesc mereu și pe toți cu gândul, cu vorba, cu fapta. A doua: 2) Vreau să nu mă gandesc la judecata oamenilor, ci să fac doar ce pot și trebuie să fac în fața mea, trăitorul în Tine. A treia: 3) Evenimentele exterioare ale viitorului sunt o taină pentru mine, dar știu că se săvârșesc după voia Ta și de aceea nu vreau să-mi doresc pentru viitor una sau alta, știind că ce se săvârșește după voia Ta e întotdeauna bine.

Conștiința separării, m-am gandit, duce, prin simțul tactil, la conceptul impenetrabilității. Iar conceptul impenetrabilității duce la conceptul materiei. Aș vrea să-mi lămuresc aceste lucruri. Dar încă nu mi-e clar.

Aș vrea ajutorul lui Dumnezeu. Însă numai prin iubire pot să-l înțeleg pe Dumnezeu. Dacă iubesc, atunci El este în mine și eu sunt în El. Și de aceea îi voi iubi pe toți, mereu, cu gândul, cu vorba, cu fapta. Numai în aceasta iubire voi primi ajutorul lui Dumnezeu.

Rugăciune: Aș vrea să cer ajutor lui Dumnezeu. Dar nimeni nu l-a văzut nicăieri pe Dumnezeu, adică nu-l putem înțelege pe Dumnezeu. Nu-l putem înțelege, dar putem comunica prin iubire cu El. Dacă iubim suntem în el, iar El este în noi. Haideți deci să-i iubim pe toți, și pe cel de aproape și pe cel de departe, și pe cei care ne iubesc și pe cei care ne urăsc. Îi vom iubi mereu pe toți și cu gândul, și cu vorba, și cu fapta. Aici se află ajutorul lui Dumnezeu, aici se află binele suprem pe care ni-L dă nouă.

Viața are patru trepte: prima animalica, pruncia; a doua imitația, ascultarea de îndemnul „fa ce fac toți ceilalți“, copilăria; a treia treapta, tinerețea, e pentru gloria lumească; a patra, pentru suflet, pentru Dumnezeu, adevărata viață. Toate patru rămân întreaga viața. A doua, tradiția, inerția, hipnoza, fă ce fac toți ceilalți, este motorul principal a 99% din activitatea omenească în familie, din deprinderile sociale, din cadrul statului și religiei.

E limpede că ceea ce există cu adevărat îmi apare ca o sferă infinită numai pentru că eu, ca orice om, nu doar contemporan, dar și ca cei care au trăit cu sute de mii de ani în urmă, mă percep ca centrul de la care pornesc raze infinite. Doar acest ceva care îmi apare ca o sferă, dar care nu poate avea nici o formă, doar asta există cu adevărat, eu și viermii suntem imaginați, că tot ce e material. Întreaga lume materială e doar imaginată. Materia fără limite e o absurditate, contradictio in adjecto. Cu adevărat există numai ceva spiritual, de care eu mă simt separat.

Am vrut să mai scriu și că vrând-nevrând sunt nevoit să cred că mi s-a creat o glorie, nepotrivită mie, de om și scriitor important, „mare“. Iar aceasta poziție mă obligă. Simt că mi s-a dat o portavoce care s-ar fi putut afla în mâinile altora, mai îndreptățiți s-o folosească, dar ea este volens nolens la mine și aș fi de blamat dacă n-as folosi-o bine. În ultimul timp, se pare ca eu mă folosesc de ea mai mult pentru vorbărie goală și repetarea celor vechi. O să ne străduim.

Am mai vrut să adaug că activitatea în numele conștiinței neseparării este activitatea supremă, mereu liberă și sursa a binelui. Însă activitatea în numele conștiinței separării e întotdeauna plină de suferințe, temeri, dorințe nesatisfăcute.

E seara. Mă tot gândesc la ce-am scris azi-dimineața. Da, dacă avem conștiința separării noastre, e pentru ca am fost (cuvintele „am fost“ sunt inexacte, fiindcă exprima timpul, când de fapt e vorba despre atemporalitate) neseparați, sau mai degrabă faptul că ne simțim separați e o conștiința iluzorie sau „temporală“, dar în realitate nu încetăm să fim una cu întregul (în limbaj religios asta înseamnă că în noi trăiește Dumnezeu). Aceasta separare și neseparare simultană ne dăruiesc puterea, libertatea, atotputernicia, ne dăruiesc viața și binele ei. Prin urmare, moartea e doar distrugerea conștiinței iluzorii, temporale a separării. Nu știm dacă ea va fi înlocuită cu o alta conștiință, nu putem ști și nu trebuie să știm, pentru că această știință ar distruge libertatea vieții noastre.

Pentru mine devine tot mai limpede că viața noastră e altceva decât simplă conștiința a separării noastre, ceea ce numim „eul“ nostru, și altceva decât simpla conștiința a vieții întregului. Pentru a fi separat, trebuie să existe acel lucru de care ne simțim separați. Iar acest ceva de care ne simțim separați nu-l putem înțelege altfel decât ca infinit în sens material inseparabil de noi în sens spiritual. Acest lucru inseparabil de noi e ceea ce numim Dumnezeu. Dacă ne-am permite să-i atribuim, așa cum suntem obișnuiți, intenții acestui Dumnezeu, atunci El ne-ar dărui această separare și conștiința inseparabilității noastre spirituale de întreg, ne-ar dărui viața și binele ei. Moartea e încetarea conștiinței separării. Cu ce e ea înlocuită? Oare aceasta conștiința e distrusă? Un lucru e sigur: aceasta conștiința a sinelui nu se poate distruge, pentru ca ea este singura care exista. În afara de ea nu exista nimic.

Timpul, spațiul și materia sunt amăgire, și eul meu este amagire (nu amagire, ci ficțiune, vis), iar viața există și participarea mea în cadrul ei nu e amăgire, în viața, nu spun veșnică, ci din afara timpului și spațiului. Și faptul ca nu „voi“ trăi în trup după moarte și că „eul“ meu nu va exista, nu numai ca nu micșorează credința mea în viața de după moarte, ci o întărește. Ceea ce numesc și am conștiința că este „eul“ meu e în afara timpului, e singurul lucru care există cu adevărat, nu pot spune că e o parte, fiindcă partea presupune conceptele spațiului și materiei, ci e viața însăși.

Timpul nu exista. Exista viața mea. Iar ea e doar scrisă în timp. Există compoziția, dar nu există rânduri, litere. Ea e doar scrisă cu ajutorul rândurilor și literelor. Faptul ca o compoziție bună e scrisă cu rânduri și litere nu demonstrează nicidecum că viitoarele rânduri și litere ale cărții vor continua compoziția sau vor alcătui o compoziție asemănătoare.

Chiar și în viața asta există ceva atemporal și nonspațial în activitatea noastră, iar acest ceva e cel mai necesar, important și binefăcător lucru. Noi ne-am obișnuit atât de mult cu spațiul și timpul, încât și atunci când ne închipuim viața de după moarte le transferăm acolo.

Cugetând la ce va fi după moarte, cugetăm la ce nu putem cugeta. Cugetăm temporal, i.e. cu participarea timpului la starea care va fi în afara timpului. Căci timpul este numai o forma a vieții noastre, la fel și spațiul. Și o vom lăsa în urmă.

Rațiunea, căreia îi atribuim o importanță decisivă, supremă, nu numai că nu are o asemenea importanță pentru adevărata viață, dar nu are nici una. E necesară doar pentru viața „eului“. Rațiunea e importantă și obligatorie doar aici, printre oameni, însă dacă ne imaginăm viața după moarte, nu numai ca ne-o putem închipui lipsiți de călăuza rațiunii, ci chiar trebuie să ne-o închipuim astfel. Acolo altă călăuză va ocupa locul pe care aici îl ocupă rațiunea.

Viață a cărei conștiința o am nu e nicidecum viața „eului“ meu. Eu sunt o iluzie necesara acestei vieti, iar iluzia este asemenea pădurii, schelelor, uneltelor de muncă. Dar nu e munca. Dimpotrivă, transferarea interesului asupra „eului“ distruge, oprește munca. Iar munca nu aduce numai folos și bine, ci și bucurie. În ce consta ea? Nu ne e dat s-o știm până la capăt, dar în parte, atât cât trebuie, se vede. Munca adevărată e cea în care faci ce trebuie, dar nu pentru tine.

Tocmai am aruncat o carte pe raft, a alunecat, a căzut pe podea, m-am supărat și am ocărât cartea. La fel de evidenta și de rușinoasă trebuie să fie și mânia îndreptat asupra omului care nu face ce vreau eu.

... Așa cum mie mi s-a insuflat din copilărie să-mi canalizez întreaga energie spre vitejia vânătorii și a războiului, putem insufla copiilor să-și îndrepte întreaga energie către lupta cu sine, către sporirea iubirii.

Problema e că omul se cunoaște înainte de toate pe sine, „eul“ său, și găsește acest „eu“ înlănțuit de limitele spațiale și temporale, iar observând și studiind fenomenele spațiale și temporale ajunge sa recunoască la început ființe separate ca și el, organisme, iar apoi să recunoască ființe care nu sunt separate, ci contopite într-una singura: cristale, molecule, atomi. Și, firește, vede în ele acea limită spațială și temporală care îl separă. Se poticneste în lipsa de sens a infinitului prin recunoașterea universului ca obiect al cărui centru se afla pretutindeni, iar limitele nicăieri. Adică pornind de la lucrul cel mai cunoscut, de la sine însuși și de la conștiința lui, omul rațional ajunge fără sa vrea mai întâi la cunoașterea celor apropiate de el, apoi a celor mai depărtate și, în sfârșit, capătă conștiința celor de neconceput. Materialiștii însă pornesc de la observație și, ajungând la atomi, la infinitatea universurilor, nu se opresc aici, ci de la atomi și infinitatea universurilor, adică de la ce e imposibil de cunoscut, ajung la cunoașterea cognoscibilului, adică a sinelui.

Ieri a trecut pe aici arhiereul și am vorbit cu el deschis, dar cu multă atenție, nu i-am vorbit despre păcatele instituției lui. Și ar fi trebuit să o fac... [...] El, evident, ar fi vrut să mă convertească, iar dacă n-ar fi reușit, atunci să mă distrugă, să micșoreze influența mea dăunătoare, după părerea lor, asupra credinței în biserica. M-am simțit tare stânjenit că m-a rugat să-i dau de știre când am să mor. De n-ar scorni ei ceva ca să-i facă pe oameni să creadă că m-am „căit“ înaintea morții. Și de aceea declar, deși cred că mă repet, că nu pot să mă întorc la biserică, să mă împărtășesc înaintea morții, așa cum nu pot să rostesc înaintea morții cuvinte murdare sau să privesc imagini obscene. De aceea tot ce vor spune despre căința mea dinaintea morții și despre împărtășanie e minciună. Spun asta fiindcă sunt oameni pentru care, potrivit convingerii lor religioase, împărtășania e un act religios important, manifestarea năzuinței către Dumnezeu. Pentru mine, orice asemenea acțiune exterioară, cum e împărtășania, ar fi o tăgăduire a sufletului, a binelui, a învățăturii lui Hristos, a lui Dumnezeu.

Să ne amintim numai complexitatea evenimentelor lumești la care participă oamenii pentru a înțelege limpede nechibzuința, deșertăciunea și caracterul dăunător al presupunerilor că slujesc cauzei comune.

Anticipările, presupunerile, dorința de a-ți vedea gândurile răspândite, sporirea numărului tovarășilor de idei, dorința de a scrie ceva ce ar atrage simpatie, laudele, toate astea sunt nefaste pentru viață. Nu ne trebuie nimic în afara de amintirea poziției noastre actuale ca organ al Divinității.

Cea mai evidentă, benefică și rațională activitate, plină de abnegație pentru binele oamenilor, nu doar revoluționară, ci de răspândire a adevărului religios pe care îl considerăm neîndoielnic, poate fi nu doar zadarnică, ci și dăunătoare, dacă nu contrară, cel puțin în dezacord cu voia Lui. (Nepătrunse sunt căile Domnului.) Înfrânarea de la faptele cele mai mărunte, în cel mai restrâns cerc, poate fi tocmai ce vrea El și lucrul cel mai important pentru ce vrea El în sinea Lui și în sufletul meu.

Vom săvârși tot felul de lucruri, fie că vrem, fie că nu vrem. Efortul nostru e orientat numai spre a nu acționa împotriva voinței Lui, spre a nu ne abate de la cale.

Da, slujirea noastra e valabila numai atunci cand nu stim in ce consta, ci știm doar ce nu trebuie sa facem. (20 ianuarie)

Dacă nu făptuiești împotriva voinței Lui și împotriva voinței adevăratului tău „eu“, vei săvârși doar acele fapte necesare și bune pe care le poți face. Tot ce considerăm important, chiar și aducerea oamenilor pe calea adevăratei vieți a iubirii și binelui, oricât ar părea de important și de evident, e derizoriu. Derizoriu, în primul rând, în comparație cu acea viața pe care o întrezărim neclar, a cărei părticică, fie și infinit mică, suntem și căreia îi slujim prin viața noastră, iar, în al doilea rând, pentru că, în limitarea noastră, nu putem vedea cum să slujim.

Am simțit azi, în timp ce constatam cu durere că am conștiința slăbiciunii mele, nemernicia grijii pentru gloria lumească. Am simțit pregnant importanța muncii mele dinainte, în minutele ei bune. Aveam la ce să mă întorc. Da, asta e adevărata rugăciune. Să Iași o urmă, să bătătorești o cărare a celor mai bune gânduri, a tot ce e mai bun, mai înalt, accesibil mie în minutele cele mai bune ale înțelegerii vieții! Apoi, în minutele mai puțin bune, să mă adăpostesc sub aceasta înțelegere. Azi am înțeles asta cu toată limpezimea. Am căzut foarte jos și m-am salvat cu mare bucurie prin starea anterioară, deja cunoscută, liberă, fericită, a comunicării numai cu El, prin conștiința că sunt unul dintre mădularele Lui. O, Tu cel ce m-ai ajutat să scap, ajută-mă să rămân în starea asta!