Lev Tolstoi

Da, trebuie să lucrez asupra mea, acum la optzeci de ani, să fac același lucru pe care la paisprezece - cincisprezece ani îl făceam cu toata energia: să mă desăvârșesc. Cu deosebirea că atunci idealurile desăvârșirii erau altele, la fel și mușchii și, în general, tot ce-ți trebuie pentru a avea succes în rândul oamenilor. Ah, dacă aș învăța să depun toată, toată energia pentru slujirea lui Dumnezeu, pentru apropierea de El. Iar apropierea de El e imposibilă fără slujirea oamenilor. Chiar dacă aș fi trăit în pustiu și aș muri necunoscut, știu totuși că desăvârșirea mea, apropierea de El e necesară. Ajută-mă, ajută-mă să trăiesc prin Tine. Scriu și-mi dau lacrimile. E bine.

Istoria religiilor e cea mai necesară știință. Compararea religiilor ar arăta care e adevărul religios comun tuturor și ce anume e doar o excrescență întâmplătoare.

Întreg progresul material al lumii noastre creștine e condiționat de absența exigentelor religioase și morale la majoritatea oamenilor. Urmarea acestei absence e inrobirea majorității de către o minoritate și munca intensă pentru sporirea confortului vieții.

Hoția? Hoția e posibilă numai în viața necreștină. Poți să furi numai de la hoți. Dar ce hoție ar mai fi cu putință dacă dai și sumanul atunci când ți se cere cămașa?

Starea religioasă supremă e egoismul spiritual. Totul pentru sine, adevaratul sine, Dumnezeu cel din tine.

Deplasarea corpului în spațiu și timp e o condiție indispensabilă a vieții acesteia. Iar deplasarea asta a corpului în spațiu și timp e o absurditate, contrazice rațiunea și conștiința. Singura ieșire înțeleaptă și în acord cu conștiința este eliberarea spiritului din aceste condiții. Viața e o eliberare treptată, moartea e una deplina.

Moartea e încetarea forței vieții în spațiu și timp. Da, asa e, încetarea manifestării ei numai în spațiu și timp.

Recunoaște-te vinovat, iar toate încurcăturile se vor limpezi imediat. E mereu ușor să te recunoști vinovat în fața lui Dumnezeu, în fața celei mai bune părți din tine. Iar pe oameni lasă-i să creadă că ești vinovat în fața lor. Dar eu, de caut, de bună seamă sunt vinovat față de ei.

Știu din experiență ce binefacere și bucurie e să nu judeci pe nimeni în vorbe, dar mai ales în gândurile tale.

Astăzi m-am rugat tare bine. Nu voia mea, ci voia Ta facă-se, nu ce vreau eu, ci ce vrei Tu, și nu așa cum vreau eu, ci cum vrei Tu. Ce bine e când înțelegi limpede, profund. Asta e totul. Și faptul că tot ce e exterior nu este după voia mea, ci dupa voia Ta, adică totul e bine, așa cum trebuie să fie, iar ce se afla în lăuntrul meu, în mine, vreau să fie după voia Lui, adică să fie iubire neîncetată.

Sunt tot mai conștient, îmi dau seama de imposibilitatea de a trăi în numele viitorului. Nu poți organiza statul, nu-ți poți organiza familia, nu te poți organiza pe TINE. Lasa-i Lui grija a ceea ce va fi, iar tu trăiește în ceea ce este, străduindu-te să faci ce au vrut toți oamenii dintotdeauna, ce te-au învățat, lucrul pe care numai tu singur îl poți face fără greutate, lucrul pe care numai tu vrei cu adevărat să-l faci și care te face cu adevărat fericit: sa devii tot mai bun, tot mai iubitor. 10 noiembrie

Era cât pe ce să cred că viața trăită în bunătate pregătește sufletul pentru o viață mai bună dincolo de mormânt. Dar nu-i așa. Nimic nu va fi. Totul este. Dacă trăiești în bunătate, acum este tot binele pe care îl poți dori. Și ce libertate și putere ai când toată viața e doar în prezent!

Toate căile omului îi sunt poruncite, în afară de una, cea a desăvârșirii, a sporirii forței spirituale, a eliberării de trup și a apropierii de Dumnezeu. Aceasta e singura fapta înțeleaptă din viata și se săvârșește numai în momentul prezentului. Trecutul nu exista, el este, ca și toate raporturile cu lumea, doar material pentru desăvârșire. Nu stabili însă viitorul ca scop al activității tale (este cel mai important lucru pe care l-am înțeles acum). Viitorul, imaginea a ceea ce va fi, nu trebuie să existe pentru omul care trăiește cu înțelepciune. Există numai prezentul, în care pot să înfăptuiesc lucrarea vieții mele care mi-e proprie. Ce va ieși din asta nu mi-e dat sa știu. Nu mi-e dat să știu ce va ieși pentru lume (iar oamenii își închipuie ca pot sa știe asta și sunt călăuziți de asta; aici se află principala cauză a vieții rele a oamenilor), nu mi-e dat sa știu ce va ieși pentru sufletul meu. Așa că nu trebuie să devenim mai buni sau să trăim o viață mai bună aștepându-ne la răsplată. Și cât de bine e. Simți adevărata bucurie a binelui numai dacă nu primești nimic în schimb.

Despre simțul măsurii în artă. Lipsa simțului măsurii îl expune pe creatorul de arta și de aceea e distrusă iluzia faptului că eu nu receptez, ci creez.

Mă plimb, stau pe băncuță, mă uit la tufișuri și la copaci și mi se pare că în copac sunt parcă două batiste mari, portocalii. Dar de fapt sunt doua frunze în tufișul cel mai apropiat. Eu le raportez la copacii din depărtare, și par două batiste mari, sunt oranj pentru că le raportez culoarea la obiectul îndepărtat. Și mi-am zis: lumea întreagă așa cum o știm este doar rodul simțurilor noastre superficiale, al văzului și pipaitului... și al imaginatiei noastre. Cum să crezi în realitate, singura realitate a lumii așa cum ne-o imaginăm? Cum arată ea pentru purici? Cum arată pentru Sirius sau pentru o ființă necunoscută mie, dăruită cu simțuri necunoscute mie? Spațiul și timpul sunt construite de mine. Ceea ce numesc ființe infinit mici, nu sunt cu nimic mai mici decât mine. Și ceea ce numesc clipa nu este cu nimic mai scurta decat ce numesc veșnicie. Există numai cel care percepe, dar ceea ce este perceput nu exista.

Ieri și azi m-am gandit și a devenit absolut limpede că una dintre cunoștințele esențiale, dacă nu cea principală, din care decurg stările morale supreme este conștiința spiritualității noastre, a divinității. Urmarea acesteia, în măsura în care o percepi, este că nu poți să înșeli, să ascunzi, să te temi și mai ales nu poți să nu iubești pe oricine. Ca regulă practică o folosesc astfel: cum mi-e frica de ceva, mă supăr, vreau ceva, nu-mi place cineva, mai ales mă tem de ceva, îmi amintesc cine sunt, înțeleg că sunt o ființă liberă atotputernică și trece totul. Devine limpede că, dacă te temi de ceva, dorești și nu poți, obstacolul e în tine. Și de îndată ce înțelegi asta, ești liber și atotputernic. Orice insatisfacție este numai abatere de la calea adevărată, te izbești de pereți, mergi într-o direcție în care n-ai ce căuta. Dacă îți vii în fire, te întorci și ești din nou cu toții, cu Totul, cu Dumnezeu. E bine.

Nu ajunge să ne facem cruce, să ne spunem că vrem să trăim creștinește. Trebuie să învățăm mult și cu perseverență, să învățăm să trăim creștinește, măcar să învățăm să întâmpinăm orice om... cu iubire și respect. Iar raporturile cu proprietatea, cu mâncarea, cu distracțiile, cu vorbirea... Da, la 80 de ani doar încep nu să învăț, ci să înțeleg că trebuie să învăț. Încep să și învăț.

Ce bucurie incomparabilă, uluitoare: să-i iubești pe toți, să simți în tine iubirea asta sau mai degrabă să simți că tu ești iubire. Cum se distruge tot ce credem din perversiune că e rău, cum devin toți, toți, apropiați, ai mei... Nici n-ar trebui să scriu, asta doar distruge sentimentul.

Da, când m-am născut, am murit pentru viața aceea, am pierdut conștiința acelei vieți. Nu pot să-mi imaginez, nu pot să gândesc altfel decât în condițiile timpului că m-am născut, că am pierdut conștiința (întrebuințez verbele la trecut, totul e în trecut, prin urmare în timp). Da, în această viață nu pot să gândesc în afara timpului, dar asta nu demonstrează ca viața aceea a fost în timp, și nici că viața după moarte (pe care nu pot s-o concep în afara timpului) va fi în timp.

Ce minunat, am uitat tot trecutul și m-am eliberat de gândurile despre viitor. Da, încep încă din această viață să ies din ea, din condiția ei principală, timpul.

Ce nebunie uimitoare: să-i omori pe oameni spre binele lor!

Viața noastră are un singur scop: binele, iar acest scop poate fi atins. Dar pentru a fi atins trebuie ca viața noastră să se afle în spațiu și timp. Pentru ca binele să existe pentru om, nu trebuie ca el să fie permanent, ci să poată fi atins.

O rugăciune scurtă. Vreau să trăiesc aici prin Tine.

Lui Dumnezeu îi place să fie tête-à-tête! Two is company…

- De ce să iubim oamenii nesuferiți? De ce să luăm medicamente? Să-i iubești pe cei nesuferiți pentru că-ți place, pentru că în aceasta constă binele.

Dacă vrei să te unești cu oamenii, nu te vei uni. Dacă vei trăi numai pentru sinele tău, pentru suflet, fără să te gândești la unire, te vei uni cu chinezul, cu hindusul, cu omul veacului XXV.

Vai, gloria lumească! Cum ne mai încurcă! Cât de important e să ne eliberăm de ea. Da, treptele sunt: 1) pentru sine, 2) pentru oameni, 3) pentru Dumnezeu din sine. De la prima la a doua e distanță mică, de la doua la a treia, uriașa.

Am uitat și uit tot, așa că trecutul dispare din mine. La fel, în măsură și mai mare, dispare și viitorul. Ce bine e! Toata forța vieții, iar aceasta forță a sporit nemăsurat, se transferă în prezent. Am conștiința acestui fapt. Ce bucurie!

Cred că ești numai Tu, iar Tu ești în mine și în tot ce e viu. Mă simt separat de Tine, dar viața mea e în Tine, și de aceea caut să mă unesc cu Tine prin iubire și cu tot ce e viu, cu tot ce e de la Tine. Vreau această unire și mă lupt cu tot ce mă separă de Tine: cu poftele trupului, cu lenevia, cu desfrâul și mai ales cu lipsa de bunătate. Mă lupt cu ispitele mandriei, orgoliului, iubirii de arginți, răzbunării; mă lupt cu prejudecățile dorinței de putere, statului, teologiei, științei. Mă lupt prin străduința faptei și gândului, prin renunțare de sine, smerenie, sinceritate și înfrânare în faptă și vorbă. Știu că viața e numai iubire în prezent și că pentru viața spirituală nu există suferințe, nu exista moarte, exista doar ce dorește sufletul, doar binele. Mulțumescu-Ți Ție.

Mulțumescu-Ți Ție, Doamne, pentru viață și binele ei. Ajută-mă s-o trăiesc în iubire. Nu mă lăsa, pentru că eu să țin minte că Tu ești în mine și că trăiesc numai prin Tine.