Lev Tolstoi

Dacă am ști cu certitudine că moartea ne înrăutățește starea, ar fi cumplit să trăiești spre a muri. Dacă însă am ști cu siguranță că moartea ne îmbunătățește starea, am disprețui viața. Prin urmare, nu putem dori nimic mai bun decât ce avem.

Pentru a înțelege legile vieții nu trebuie să explicăm originea spiritului, adică a conștiinței. E singurul lucru limpede, neîndoielnic și atemporal care nu cere explicația originii sale, ci dimpotrivă, numai pe el se poate intemeia orice cunoștința. Pentru a înțelege legile vieții, trebuie să explicăm de ce conștiința tuturor oamenilor receptează identic fenomenele lumii materiale (limitele conștiinței separate), vede, aude, percepe la fel.

Vrem să rânduim viața fericită și dreaptă a oamenilor, dar, de când cunoaștem viața oamenilor și știm că ei au năzuit mereu spre asta, știm că niciodată n-au ajuns la o viață fericită și dreaptă. Întotdeauna după atingerea unei trepte a binelui se dezvaluia alta, următoarea, la fel de stăruitor indispensabilă cum părea și cea abia atinsă. Și a continuat așa până în vremurile noastre, începând cu canibalismul și până la naționalizarea pamântului. De aceea e firesc nu numai să presupunem, dar și să fim incredintati ca așa va fi mereu.

Am scris în februarie: de ce lumea ni se prezintă im Werden, în mișcare, și de ce eu nu voi mai exista, iar lumea va continua să se schimbe? Și am răspuns atunci: nu știu. Ba știu. Lumea mi se prezinta im Werden, în devenire, pentru că nu-mi stă în putere să îmbrățișez toată lumea, așa cum este ea în afara timpului, la fel cum îmbrățișez întreaga o ființa moartă (iubită), ea pentru mine nu mai e în schimbare, ci entitate completa. Faptul ca lumea se va schimba fără mine este o ipoteza care nu se intemeiaza pe nimic. Lumea se va prezenta altor ființe (adică mie mi se pare ca se va prezenta altor ființe) din nou.

Conștiința e comparația „eului“ tău corporal, a personalității tale, cu „eul“ divin, spiritual, total, care este și în mine. De aceea conștiința este temeiul oricărei morale. Sunt oameni lipsiți sau aproape lipsiți de aceasta calitate, de constiinta. Adesea acești oameni, pe lângă enorma cantitate de cunoștințe și rafinament, sunt complet lipsiți de pretenții morale, și sunt o mulțime, cu toții invitați. Țin minte cum în copilărie aproape m-a uimit manifestarea conștiintei în mine, care pe-atunci încă nu știa cum să se exprime prea bine. Țin minte că m-a uimit faptul că puteam, având conștiința mea, să am conștiința ca sunt conștient de mine, și mai mult, aveam conștiința că am conștiința că sunt conștient de mine. Și asa la infinit. Da, conștiința este recunoașterea lui Dumnezeu în mine și judecata lui Dumnezeu din mine asupra persoanei mele Și a tuturor celor ce mi se dezvăluie din perspectiva personalității.

S-a pierdut esența învățăturii lui Hristos, filiația de la Dumnezeu, participarea această la viața Dumnezeiască.

Conștiința e cercetarea esenței spirituale, cunoașterea e cercetarea corpului, materiei. Conștiința este știința idealului perfecțiunii și a raportului dintre tine și el. De aici izvorăște desăvârșirea morală. Cunoașterea este știința lumii materiale, inaccesibilă în condițiile timpului și spațiului, a nemărginirii lor, și de aceea nimic nu izvorăște din ea.

Conștiința e cercetarea propriei ființe spirituale, cunoașterea e cercetarea a tot ce este exterior. Una este întotdeauna în detrimentul celeilalte. Cu cât e mai mare una dintre ele, cu atat e mai mică cealalta. Memoria și efortul de gândire se află în același raport: cu cât e mai mare una, cu atât e mai mică cealalta. Ca într-un recipient limitat. Și fiindcă este unul singur pentru amândouă, aproape mereu se amestecă între ele, iar una e luată drept cealaltă; cu cât e mai mare memoria, cu atât e mai mic efortul de gândire, și invers. Despre un om cu memorie buna se spune: e destept, despre unui care gandește original, dar are memorie slabă, se spune: e prost!

Socialiștii fac două greșeli principale, pe lângă celelalte greșeli, două greșeli care le distrug toate argumentele. Prima e ipoteza că producția industrială concentrată în anumite locuri va rămâne neschimbată și în condițiile libertății economice a muncitorilor. În realitate, nevoia de arme, puști, fortărețe, obiecte de lux, căi ferate și alte obiecte produse acum va dispărea. Prin urmare și producția industrială care a fost mereu împovărătoare pentru oameni și a apărut numai în condițiile lipsei de libertate care a născut capitalismul, nu doar că nu va crește, ci va disparea. Oamenii nu vor mai trăi la grămadă viața chinuitoare din orașe, ci vor trăi în largul lor, natural și plini de bucurie pe pamânt și nu vor avea nevoie de capital. Progresul tehnic va aduce cu sine invenții ce vor ușura producția, iar munca de ocnaș nu va mai fi necesară... A doua greșeală este că orânduirea socialistă are nevoie de administratori. De unde vor lua oameni care sa organizeze orânduirea socialistă justă fără abuzuri săvârșite cu violență?

Der langen Rede kurzer Sinn. * Cauza tuturor nenorocirilor e prejudecata posibilității de a organiza societatea prin violență. Cauza prejudecății e înapoierea credinței, activitate deja lipsită de o bază înțeleaptă. Cauza înapoierii credinței este lipsa de înțelegere a religiei ce corespunde vârstei omenirii și îi e accesibilă. Și de aceea izbăvirea de nenorociri ține de înțelegerea credinței ce corespunde vârstei omenirii, a credinței în legea supremă a iubirii.

Nimic nu confirma mai mult indestructibilul, atemporalul esenței tale, nimic nu favorizează mai mult acceptarea liniștită a morții decât gândul că murind nu pătrund într-o nouă stare, ci doar mă întorc în acea stare, lipsită de timp, spațiu, corp, formă, în care am fost și din care am venit în viața asta. (M-am exprimat bine.) Nici măcar nu pot spune: în starea în care am fost, ci în aceea ce-mi e la fel de proprie ca aceea în care mă găsesc acum.

Există conștiința de sine a esenței spirituale și conștiința limitelor, care la începutul vieții este privită ca „eu“. Aceasta a doua conștiința, a limitelor, îngrădește, ascunde prima conștiința, cea a spiritualității. Pare ca aceasta conștiința a limitelor este conștiința de sine. Întreaga viața e limpezirea conștiinței esenței spirituale, eliberarea de înșelăciunea recunoașterii limitelor. Pentru cel care are conștiința deplina a esenței sale spirituale, moartea e eliberarea de limitele care o constrâng.

În ce rătăcire se află oamenii când depun toate eforturile ca să facă în viața lor schimbări care nu le stau în putere, ca să rânduiască viața altora, iar de dragul acestei false rânduieli se lipsesc de acea rânduire a vieții care e mereu în puterea lor și e singura în stare să influențeze viața altor oameni? Nu știu și n-am cum sa știu ce va fi cu mine, bun sau rău, ce evenimente se vor petrece. Știu sigur că întotdeauna e bine să trăiesc moral, și pentru mine și pentru toți ceilalți. Si, știind acest lucru, voi jertfi oare ce e drept pentru ce e nedrept?

Dar ce se va întâmpla cu mine dacă, între cei ce se bat, între cei răi, eu voi fi singurul care nu se împotrivește? Aceeași prejudecată. Aceea era despre rânduirea vieții altora, aceasta e despre rânduirea vieții mele. Cum va fi viața comuna sau viața noastra separată nu putem ști niciodata. Însăși posibilitatea că moartea să intervină în orice clipa face ca aceste lucruri să fie imposibil de cunoscut. Rânduindu-mi și nerânduindu-mi viața separată, știu ca nu va fi așa cum o vreau. Un singur lucru legat de viața îmi stă în putere. Și anume schimbarea ei din interior, apropierea tot mai mare de desăvârșirea morală. Această schimbare importantă și necesară a vieții mele îmi stă mereu în putere.

Dar ce va fi? Întrebarea se pune numai pentru că ne-am obișnuit cu prejudecată felului în care ne rânduim viața. Oare, încercând să ne rânduim viață așa cum vrem, reușim măcar în parte? În ciuda eforturilor noastre, viața nu se rânduiește așa cum vrem și cum ne imaginăm noi.

Spațiul, timpul, corpul și forma își au originea în neputința mea de a cunoaște totul așa cum este. Pot să cunosc numai ce e în mișcare și separat. Așa cum nu pot cunoaște globul altfel decât atunci când se rotește și îmi arată toate fețele, la fel nu pot cunoaște oamenii, animalele și plantele decât în mișcarea și delimitarea lor. Prima, adică mișcarea, da timpul și spațiul, a doua, delimitarea, dă corpul și forma.

Vreau să trăiesc în Dumnezeu, iar nu in „eul“ meu corporal, Lev Tolstoi. Ce înseamnă asta? Că vreau să înlocuiesc conștiința lui Lev Tolstoi cu conștiința întregii omeniri, ba chiar a tot ce e viu. Iar aceasta conștiința o numesc Dumnezeu. Dar aceasta conștiința nu e Tot, nu e Dumnezeu întreg, ci doar una dintre manifestările Lui care îmi e accesibilă.

Viața e sporirea conștiinței. În aceasta consta viața și binele ei. Sporirea nu se poate săvârși, în lumea asta, decât în spațiu și timp. Spun în lumea asta fiindcă viața, prin urmare conștiința, poate spori și sporește la infinit, apropiindu-se de Dumnezeu (Nirvana), iar în această apropiere poate traversa universuri, adică stări în care limitarea și sporirea au loc în alte condiții decât spațiul și timpul.

Dacă lucrătorul nu-și va vedea munca dusă la bun sfârșit, nici roadele ei, știe că nu va fi răsplătit pentru munca lui și nici pedepsit dacă n-o face. Dacă este un bun lucrător, o va face totuși. Munca mea este viața mea, iar din ea face parte și ultima etapă, moartea. Fă-ți treaba bine.

Recunosc în mine aceeași necunoscută, X, forța vieții, pe care o recunosc în toate și cu deosebită claritate în ființele care îmi seamănă cel mai mult. Pe aceasta forța a vieții o numesc Dumnezeu. Pot trăi în ea fără a avea conștiința acestei forțe, pot să am conștiința ei și să trăiesc în ea. Diferența dintre acestea două moduri de viața e ca în primul caz trăiesc o viață limitată, înconjurat de ființe vrăjmașe; în cel de-al doilea caz trăiesc, pe lânga viața mea limitată, și viața tuturor ființelor asemănătoare, appropriate, având în ce mai mult conștiința forței vieții și iubirii lor.

Legea morala supremă este lege și înseamnă ceva numai dacă nici o altă lege nu poate fi considerată mai presus de ea, mai constrângătoare decât ea.

Credința în iubire ca lege supremă a vieții nu exclude bucuriile vieții. Poți să te joci, să dansezi, să faci tot ce nu este potrivnic iubirii IUBIND.

A fost o vreme când nu existau state, ci erau popoare care se conduceau singure. De ce să credem că va fi veșnic la fel? Fiecare dintre noi a supt la sânul mamei, pe urma s-a jucat, apoi a învățat, apoi s-a căsătorit, apoi a lucrat, și-a educat copiii, pe urma a îmbătrânit, a devenit înțelept, a lăsat toate în urma ș.a.m.d.

Viața fiecăruia dintre noi nu înseamnă o organizare sau alta, ci binele general, nu cel personal. Binele general nu poate fi atins prin organizare, care presupune certuri, răutate, violență, ci numai prin iubire. Important este că acest lucru e posibil, stă în puterea mea, e propriu naturii mele, iar acea organizare nici nu stă în puterea mea și e și contrară naturii mele.

Da, așa cum nu știi când și cum ai adormit, la fel nu știi când și cum te-ai născut. Și, ca în somn, la fel și în viață începi să crezi tot mai mult în ce se prezintă separat de Întreg. Și, tot ca în somn, crezi din ce în ce mai mult și în sfârșit te trezești, adică pierzi personalitatea care trăia în somn și intri în starea în care erai înaintea somnului, dar nu în aceeași stare, ci într-una superioară, căci ai îmbătrânit, ai devenit mai deștept, mai bun.

Treapta cea mai de jos este viața trăită pentru poftele trupești, pentru a face pe plac trupului, a doua treaptă este pentru aprobarea oamenilor, pentru a face pe plac oamenilor, a treia pentru răsplata lui Dumnezeu, pentru a-i face pe plac lui Dumnezeu cel din afara ta, a patra, mai presus de tot ce cunosc, viața trăită doar pentru a-i face pe plac lui Dumnezeu din tine.

Mișcarea adevărată, esențială a vieții, eliberarea Dumnezeului iubirii, nu este și nu poate fi văzută ca un somn. Nu poți ști când ai adormit. Poți să vrei să adormi și, amintindu-ți, sa știi că ai dormit, dar nu poți avea conștiința îndeplinirii dorinței tale, așa cum o ai în cazul dorințelor carnale. La fel și iluminarea, în sensul eliberării de întunericul care îl ascunde pe Dumnezeul iubirii, se găsește în desăvârșire. Eu nu pot avea însă conștiința adevaratei mișcări a vieții, pentru că nu eu sunt cel ce-o săvârșește, ci Întregul, care sălășluiește în toate.

Știu că nu voi vedea urmările chemării mele, dar știu cu tărie, cu mai mare certitudine decât cea a morții, că aceste urmări vor veni. Nu vor veni în sensul că se va instaura o anumită ordine a vieții pe care am prevazut-o sau pe care am dorit-o, ci in sensul că vor disparea sminteala și răul în care trăiesc acum oamenii din lumea creștină. Așa va fi, o știu cu mai mare certitudine decât cea a morții, cu siguranță așa va fi, sunt convins.

Înainte credeam că intelectul (înțelegerea) e calitatea principală a sufletului omenesc. Era o greșeala și simteam vag acest lucru. Intelectul e numai instrumentul eliberării, al manifestării esenței sufletului, al iubirii.

Dar ce-i de făcut? Numai oamenii nereligioși își pun întrebarea asta. Cei religioși știu ce să facă: să înfăptuiască în ei înșiși împărăția lui Dumnezeu și să nu se gândească la alții. Nenorocirea oamenilor nereligioși e că-i învață pe alții.