Lev Tolstoi

Viața noastră și rostul nostru în viața seamănă cu ceva bun, necesar oamenilor, care se înfăptuiește printr-o forță de neînțeles pentru ei. Să ne închipuim că se construiește ceva. Oamenii nu pot înțelege ce și cum, dar știu că trebuie să care într-o anumită direcție materialele: pietre, nisip, var, lemn, fier. și dacă oamenii fac asta, le este bine și ușor. Unii de fapt o fac știind ca se construiește ceva, alții fără să știe nici măcar asta. Sunt unii oameni leneși, care pur și simplu nu fac ce trebuie, și le e rău. Sunt oameni sârguincioși, dar încrezuți, care cred că știu de ce lucrează, și fie nu cară materialele unde li s-a spus, fie încep să construiască ce nu trebuie.

În noaptea asta m-am gândit parcă pentru prima oară la sensul vieții. Și din nou același lucru: trebuie și poți să faci ce-ți cere conștiința spirituală. Și nu ce ești dator cuiva, ci ce te îndeamnă faptul că doar această activitate aduce adevăratul bine. Dacă întrebi: de ce? Ein Narr kann mehr Fragen stellen als tausend Weise beantworten können *. De ce, nu-i treaba mea, n-are rost și nu mi-e dat să știu. Nici nu am organele necesare acestei înțelegeri.

Libertatea voinței e posibilitatea de a trăi și acționa în conformitate sau nu cu legea Întregului, potrivit voinței tale, nu unei voințe exterioare, străine. Dar disensiunea este mărginită de limite ce nu pot fi încălcate. Așa încât omul poate acționa liber după legea iubirii și poate primi binele ce sporește neîncetat, îi umple sufletul de bucurie, binele pe care îl capătă singur, dar nu poate încălca legea generala a vieții, căci, abătându-se de la lege sau reacționând împotriva ei, o împlinește.

Lumea mi se pare o structură în care ființele (inclusiv omul) sunt dăruite cu inițiativa proprie care le oferă conștiința binelui, în limite între care sunt libere, dar din care nu pot ieși. Așa că ființele dețin binele libertății care nu poate perturba cursul vieții Întregului și legile lui. Omul poate avea conștiința uneia dintre aceste legi. Legea asta e iubirea.

Mă întreb: poate oare conștiința faptului că adevărul este un bine mereu accesibil, mereu în creștere, un bine după primirea căruia nu mai ai nevoie de nimic, poate oare aceasta conștiința să devină comună, să fie transmisă prin educație? Și răspund: da, poate.

Dumnezeu nu e iubirea. ÎI numim iubire numai pentru ca El se manifestă în oameni prin iubire.

Memoria e legătură cu trecutul, iubirea e legătură cu prezentul. Scade legătură cu trecutul, memoria, prin urmare crește legătură cu prezentul. Nu le poți stăpâni pe amândouă, cu cât e mai mare prima, cu atât e mai mică a doua. Și invers. Distrugerea completă a memoriei și unirea completă cu prezentul prin iubire e moartea.

Se vorbește despre nemurirea sufletului, viața viitoare, ce trebuie să știm despre aceasta pentru viața adevărată. Ce prostie! Ți s-a oferit posibilitatea unui bine care sporește tot mai mult aici, acum; ce mai vrei? Numai cel care nu cunoaște și nu vrea să găsească acest bine poate vorbi despre viața viitoare. Și ce e de fapt, mă rog, ceea ce numim viața viitoare? Noțiunea de viitor se referă la timp. Iar timpul e numai condiția conștiinței în viața asta. A vorbi despre viața viitoare, când se va termina viața asta, e ca și cum ai vorbi despre ce forma va lua o bucata de gheață când se va topi, sau când, odată transformată în apă, părțile ei componente se vor preface în abur. În plus, ce-mi trebuie mie viața în viitor, când toată viața mea spirituală e numai în prezent? Viața e în iubire, iubirea de oameni și de Dumnezeu. Nici una, nici alta nu pier odată cu moartea mea. Moartea e numai încetarea separării conștiinței mele.

Viața bună a popoarelor e posibilă numai în măsura în care oamenii care le alcătuiesc duc o viață bună. Revoluțiile provoacă însă în oameni, pe lângă neajunsurile de mai sus, cea mai nesuferită treime a păcatelor, incompatibilă cu viața bună: trufia, invidia, răutatea. Starea poporului poate fi îmbunătățită, dimpotriva, numai prin neintervenția poporului în treburile puterii.

Se spune: dacă vom fi atât de proști încât să nu ne împotrivim răului, nu ne vom pregăti de ripostă, vor veni japonezii, chinezii, pagânii, ne vor înrobi și ne vor bate. Numai că acea lege a iubirii față de tot, în numele căreia nu ne vom lupta și nu ne vom înarma nu este fantezia noastra personală, ci legea supremă a vieții, care se găsește în sufletele tuturor oamenilor. Legea aceasta o cunosc și chinezii, și japonezii, la fel cum o știm și noi, numai că e pervertită. Oamenii nu au decât să vadă posibilitatea de aplica in viață această lege, și ei, fie japonezi, fie chinezi, fie negri sălbatici, își vor însuși legea. Iar de nu și-o vor însuși, ne vor înrobi și ne vor bate, va fi incomparabil mai bine decât dacă i-am bate noi pe ei.

Atitudinea fata de vorbele mele ar putea fi de indiferență, dacă aș spune ceva născocit de mine, ceva ce se poate sau nu întâmpla, dar acea pieire de care vorbesc nu poate să nu se întâmple, se va întâmpla negreșit. Ați putea sta pe gânduri, ați putea să urmați sau nu îndemnul meu, dacă pentru asta ar trebui să faceți ceva periculos, greu, rușinos, umilitor, în contradicție cu natura umană; dar, dimpotriva, ce va îndemn eu sa faceti e lipsit de primejdii, ușor, nobil, și corespunde conștiinței demnitatii si naturii umane.

M-am întrebat de ce scriu asta? Nu e cumva doar o dorință personală de a primi ceva pentru mine? Și pot răspunde cu tărie ca nu, dacă scriu e numai fiindcă nu pot să tac și as considera ca e rău să tac, cum aș considera că e rău să nu încerc să-i opresc din cădere pe niște copii care alunecă în prăpastie sau sub roțile trenului.

Una din doua, ori facem un efort intelectual, încetăm să ne mai supunem guvernelor și recunoaștem necesitatea supunerii față de Dumnezeu, ori continuăm să trăim așa cum trăim. Dar dacă alegem aceasta din urma cale, trebuie să ținem minte ce s-a vădit, că pășim inevitabil spre pieirea trupului și a sufletului.

Indiferent prin ce mijloace ar încerca oamenii să se dezbare de violenta, prin unul cu siguranță nu se poate scăpa de ea: prin violență.

Creștinismul nu este deloc, așa cum cred unii, nesupunere față de guvern, ci supunere față de Dumnezeu.

Starea mea de spirit e din ce în ce mai bună. Viața spirituală, lăuntrica, munca spirituală înlocuiesc tot mai mult viața trupească, și mi-e din ce în ce mai bine în suflet. Ceea ce pare un paradox, că bătrânețea, apropierea de moarte și moartea însăși sunt un bine, e un adevăr neîndoielnic. Simt asta.

Am început să uit din ce în ce mai des. Astăzi am dormit mult și trezindu-mă am avut senzația cu totul nouă că mă eliberez de persoana mea: e uimitor de bine! De m-aș elibera de tot. Trezirea din somn, visele sunt un exemplu de eliberare.

Oamenii își exprima conștiința spiritualității lor prin cele mai ciudate și neașteptate căi: conștiința se manifestă în primul rând prin ideea de Dumnezeu, apoi prin nemurirea sufletului după moarte, apoi prin înviere, prin reinviere, apoi chiar și prin recunoașterea materiei veșnice. În toate aceste căi consecință e luată drept cauza. Omul are conștiința că în sine există o ființă atemporală, nonspațială și atribuie aceste însușiri lui Dumnezeu; și tot din această conștiința trage concluzia vieții fără sfârșit dincolo de mormânt, sau a învierii, sau a veșniciei materiei.

Iubirea aduce bucurie numai când e iubire divină, adică iubire față de tot, în fapte și mai ales în gânduri.

A-i iubi pe dușmani, a face bine celor care ne fac rău nu-i o fapta de vitejie, ci doar pornirea firească a celui care a înțeles esența iubirii. A face bine celor iubitori, a-i iubi pe cei iubitori nu este iubire și nu dăruiește acel bine aparte și unic al iubirii. Binele e dăruit doar de iubirea față de oamenii care ne fac nouă sau fac în general rău.

Când cunoști binele pe care îl dăruiește iubirea nu poți purta pică, nu-l poți judeca pe omul lipsit de iubire, nu poți să nu-l compătimești. Atunci totul devine limpede, simplu, și nu poți decât să-i compătimești pe Nicolae, Stolîpin, Bülow *, Rockefeller mai mult decat pe cerșetori sau pe bolnavi.

Iubirea dăruiește bucurie numai dacă e deplină, divină, dacă îi iubești pe toți, adică îl iubești pe Dumnezeu și nu aștepți vreo răsplată nici de la Dumnezeu, nici de la oameni, dacă nimeni n-o cunoaște. Cum apare fie și un singur om pe care nu-l iubești, sau grija de a fi lăudat, grija ca iubirea să-ți fie de folos, dispare binele iubirii. (Nebunia întru Hristos.)

Numai când îl iubești pe Dumnezeu cu adevărat, adică pe toți, și cunoști binele pe care îl aduce aceasta iubire, numai atunci poți să nu porți pică oamenilor, oamenilor răi, și poți, compătimindu-i, să-i iubești cu adevărat.

Dacă rostul vieții e desăvârșirea, omul nu poate fi niciodată bun. Și de aceea resemnarea e condiția indispensabilă a vieții.

Întotdeauna se făgăduiește și se așteaptă răsplata faptelor bune în viitor, în veșnicie. Ea, răsplata, chiar este în veșnicie, în prezent, în clipa din afara timpului.

Suntem ca animalele, vrem să facem bine celor care ne fac bine, și rău celor care ne fac rău. Ca ființe inteligente, ar trebui să procedăm invers. De bine au cea mai mare nevoie cei care ne fac rău, cei care sunt răi. Cei care fac rău oricui, nu numai nouă, sunt cei care au cea mai mare nevoie de bine.

Dacă ar exista numai trupul fără cerințele spiritului, nu am avea conștiința existenței trupului, trupul n-ar exista, iar dacă ar fi numai spiritul, la fel, nu am avea conștiința lui, nu ar exista spirit.

Izvorul a ceea ce numim conștiință e contradicția dintre cerințele spiritului și cerințele trupului, conștiința imperfecțiunii noastre. O ființă desăvârșită nu poate avea conștiința.

Același lucru, dar din altă perspectivă. Uneori nu-mi simt trupul, dar simt viața mea și a celorlalte ființe.

Ce încep să simt (cum spunea Hristos, uneori Mă veți vedea, iar alteori nu Mă veți vedea) este o eliberare ciudată și fericită de trup, simt numai viața mea, ființa mea spirituală, un fel de indiferență față de tot ce e vremelnic, și am conștiința liniștită, fermă că existența mea e adevărată. De fapt, nu pot exprima limpede lucrul ăsta, cel puțin acum nu știu s-o fac.