Lev Tolstoi

Materialiștii definesc conceptele prin concepte și mai indefinite decât ce definesc ele. De exemplu: „Criteriul veridicității este posibilitatea activității raționale." Definind materia, lumea, mișcarea și relațiile dintre ele, oferă afirmații mult mai de neînțeles decât conceptele: suflet, spirit, Dumnezeu.

Omul e totul și nimic, iar el crede ca e ceva. Asta e greșeala, păcatul. De aici prejudecata personalității.

Orice concepție asupra vieții ai avea, ajungi la ceva despre care știi ce este, dar nu poți exprima în cuvinte. Asta e toată credința.

Dacă în ceasul morții sale omul crede că n-are nimic de făcut, nu știe ce-i viața. Trebuie să continue să facă ce-a făcut întreaga viața, să-și elibereze sufletul.

Activitatea vieții se manifestă prin iubire. Omul nu poate spori iubirea din sine, pentru că iubirea este esența vieții înseși. Omul poate numai să distrugă piedicile din calea manifestării iubirii. În asta constă viața omului, iar eforturile lui trebuie îndreptate în aceasta direcție.

Smerenia și conștiința demnității tale umane sunt unul și același lucru, care nu e compatibil nici cu trufia, nici cu ambiția, nici cu bogăția.

A trece de la o religie în care ai trăit la una nouă, la o nouă relație cu Dumnezeu, nu-i o gluma, e un lucru greu.

Religia este relația cu Dumnezeu. Idolatrii au aceasta relație, dar omul cel mai savant nu o are. Idolatrul este incomparabil mai presus.

Scopul vieții nu e sa fii măreț, bogat, puternic, ci să-ți păzești sufletul.

Omului i s-a poruncit sa sporească iubirea (aceasta poruncă o poartă în inimă), iar el își rânduiește confortul vieții. Ca un lucrător căruia i s-ar spune să semene, să planteze, iar el a uitat sau i-a intrat pe-o ureche și i-a ieșit pe cealaltă, dar ține minte să niveleze pamântul, să grebleze, să netezească și nivelează, greblează, netezește pamântul care deja a inverzit. I se pare ca numai asta e treaba lui.

Ce te poate consola că mori, când abia începi să înțelegi cum trebuie să trăiești și începi să trăiești? Faptul că nu tu trăiești, ci omenirea, tot ce e spiritual traiește prin Dumnezeu. Unește-te cu El și nu vei muri.

Liber poate fi numai omul care îndură violență, nicidecum cel care o săvârșește.

E bine sa ținem minte că fiecare zi, fiecare oră sunt o amânare a morții. Atunci tot ce e exterior și se întâmplă cu tine are puțină importanță (ce înseamnă o rană, boală, sărăcia, pierderea unui prieten în comparație cu moartea?), iar folosirea în cel mai bun mod a timpului rămas capătă o importanță imensă. Da, memento mori.

E bine să te porți cu oamenii ca și cum ți-ai lua rămas bun de la ei înaintea morții. Și nu vei greși. Oare nu-i totuna dacă te desparte de moarte o jumătate de ceas sau o jumătate de veac?

Fără religie, adică fără o relație stabilită cu infinitul spiritual, omul nu-i decât o maimuță fără coadă, care știe să facă fonografe, baloane, bombe ș.a.m.d.

Definirea lumii ca rezultat al mișcării materiei, dupa Marx, Engels, Feuerbach, Dietzgen e mult mai complicate, incomparabil mai grea și mai încurcată, și mai ales mai neîntemeiată decât definiția dată de Dumnezeu.

E copleșitoare pervertirea gândirii oamenilor învățați și păstrarea ei intactă la cei neinstruiți. Cauza este negarea sufletului de către învățați și recunoașterea lui de către cei neinstruiți.

„Dar cum să nu rânduiești viața, cum să nu susții orânduirea existentă, să nu te preocupe aceste rânduieli, altminteri piere totul.“ Însa și așa a pierit demult totul și se mai menține doar prin faptul că distruge în continuare. Ca un om ruinat, plin de datorii, care nu poate să nu sporească datoriile pe care le are pentru a continua singurul mod de viață pe care-l cunoaște.

Ce nebunie, să trudești pentru rânduirea vieții! Trăiește pentru tine însuți, pentru Dumnezeu, iar viața se va rândui în modul cel mai nimerit. În timp ce oamenii trăiesc rău, plini de cruzime, țarii, miniștrii, revoluționarii vor cu toții să rânduiască prin viața asta rea o viață bună.

E timpul ca omul să-și cunoască valoarea. Ce uimitor, conștiința spiritualității sale îi oferă omului conștiința supremă a demnitatii sale și, în același timp, smerenia cea mai joasă. Conștiința demnității, care nu înseamnă mărire de sine sau trufie, dar are cerințe mai înalte decât trufia, iar smerenia, care nu înseamnă supunere față de om, dar îl coboară pe om mult mai jos.

Absența religiei aduce cu sine, ca urmare a absenței singurului lucru propriu omului, a muncii asupra propriei făpturi, necesitatea transferului acestei munci asupra altora, provoacă sminteala povățuirii, atât de răspândită în vremurile noastre, judecarea altora și grija rânduirii lumii materiale exterioare, nu a lumii launtrice.

Păcatele de aceea sunt păcate, adică greșeli, pentru că au urmări contrare scopului în care sunt săvârșite. Desfatarea prin mâncare, băutură, instinct sexual, bogație, mărire fac ca senzația bucuriei să scadă din pricina îndestulării.

La început pare ciudat că omul care săvârșește ceva rău devine și mai rău. S-ar părea că ar trebui să se potolească, a făcut ce-a vrut. Dar se întâmplă așa deoarece conștiința, cugetul îl mustra și trebuie să se justifice, dacă nu în fața altora, în fața sa, iar pentru a se justifica săvârșește o nouă răutate with a vengeance *.

M-am gândit că trebuie să ne pregătim pentru a muri cum se cuvine. Și mi-am amintit că întreaga viață începând cu copilăria este moarte treptată, de aceea trebuie să ne pregătim mereu, fără încetare.

E bine să ne rugăm în singurătate, dar în afară de această rugăciune și aproape mai necesar decât ea e să ne rugăm când comunicăm cu fiecare om, fie el țar sau cerșetor. Să ne rugăm, adică să ne amintim că a venit timpul să trăim din toate puterile sufletului.

Oare e propriu tinereții să dorească ce doresc eu (mântuirea sufletului), apropierea de Dumnezeu? Îmi este limpede că nu pot să-mi doresc altceva, pentru că mă aflu în fața morții. Dar tinerilor, bieții de ei, li se pare că sunt multe lucruri demne de a fi dorite, în afara de acesta, singurul necesar.

Poți și trebuie să-ți reproșezi trufia numai ție. Fiindcă orice controversă poate fi considerată trufie.

Da, trândăvia este mama tuturor viciilor, mai ales a celor mentale, a raționamentelor false: politica, știinta, teologia.

Omul e un vas cu două orificii, prin primul intra iubirea (de la Dumnezeu), iar din celălalt emană viața (ca la ceainic). Tot ce i se cere omului este să mențină curate, spre binele său, ambele orificii. Unui e mai mare, prin el intra iubirea lui Dumnezeu. Trebuie ținut în curățenie prin eliberarea de patimile egoiste. Curățenia celui de-al doilea orificiu, din care emană viața, depinde de eliberarea, înlăturarea a tot ce impiedica iubirea fata de oameni: iritabilitate, trufia, lacomia.

Dacă oamenii se roagă de dragul mântuirii viitoare a sufletului și de dragul acestui viitor trăiesc bine, atunci fac ce trebuie, deși explică greșit motivele activității lor, proiectand în timp, în viitor, ce se săvârșește în prezent.