Lev Tolstoi

Vorbești cu un om despre lucruri simple, clare, s-ar părea chiar necesare și indispensabile pentru fiecare, iar el așteaptă doar ca tu să termini. Și când ai terminat răspunde cu raționamente viclene, foarte iscusit legate de problema în discuție. Tu te miri, ce-o mai fi și asta? E un om interesat de orice cunoștințe și capabil să înțeleagă, știe matematica, rezolvă minunat probleme de șah, și brusc dovedește asemenea lipsă de înțelegere. De ce? Fiindcă simte că ideea ta distruge poziția lui, iar el pune preț mai mult pe poziția lui decât pe adevărul ideii. De aceea nu pricepe, nu vrea să priceapă ce spui. Iată explicația tuturor raționamentelor absurde, recunoscute de științele care domnesc în ziua de azi. Toate astea fiindcă oamenii se împart în două categorii: pentru unii ideea conduce viața, pentru alții invers. Aici e cheia pentru explicația nebuniei lumii.

Nici un fel de revolte, răscoale, uniuni nu aduc nici a mia parte din ce poate aduce abținerea de la două lucruri, băutul votcii și recrutarea în armată.

Pe lângă alte consecințe pozitive, cea mai benefică urmare a judecății oamenilor, a bârfei, a ocărilor e că orice judecăți, ocări și mai ales bârfe te îndepărtează de grija judecății omenești și, fără voie, te apropie de grija judecății cugetului tău, de grija judecății lui Dumnezeu.

Da, iată o definiție bună a iubirii: Être un homme n'est rien ; être homme est quelque chose; être l'homme voila ce que m'attire * - Amiel.

Când nu am conștiința de sine trăiesc o viață animalică; când am conștiința de sine și fac ce hotărăsc cu sufletul, trăiesc o viață omenească; când însă am conștiința vieții altor făpturi, iubindu-le, trăiesc o viață dumnezeiască.

Viața, atât a fiecărei ființe separate în parte, cât și a întregii lumi, e această eliberare, acest bine care crește și sporește eliberarea. De ce? De ce se întâmplă așa? De ce e nevoie de acest proces de eliberare, adică de viață? Omului nu-i e dat să afle. Singurul lucru pe care-l poate ști e că în asta constă binele, marele bine al vieții. Iar supunerea față de această lege sporește binele.

... Mișcarea, lucrul fără de care nu putem gândi, înțelege, capătă conștiința vieții, nu-i decât nălucire, la fel ca atunci când, stând neclintit, în timp ce totul în jurul tău aleargă uniform, ți se pare că totul stă pe loc și tu alergi. La fel se întâmplă și cu esența „eului“ omenesc. „Eul“, adevăratul „eu“ al omului e în afara mișcării, spațiului și timpului, dar nu poate înțelege viața altfel decât în mișcare și i se pare că lumea stă pe loc (deși în lume se petrece mișcarea) iar el se mișcă, evoluând, îmbătrânind, apropiindu-se de moarte și murind. Pare ca el vine și pleacă, iar lumea rămâne. Toate astea sunt evident iluzii.

M-am gândit că la baza faptului că viața e iluzorie se află ceea ce numim mișcare. Fundamental iluzoriului este mișcarea. Mișcarea presupune iluzoriul timpului și spațiului. Timpul, cum spuneam, e capacitatea de a-ți imagina două obiecte în unul și același loc. Spațiul e capacitatea de a-ți imagina doua obiecte în același timp. Mișcarea e capacitatea de a-ți imagina trecerea obiectelor dintr-un loc într-altul. Numărul obiectelor însă, atât pentru cele infinit mici, cât și pentru cele infinit mari, nu poate fi închipuit altfel decât infinit. Și de aceea numărul trecerilor obiectelor din niște locuri în altele nu poate fi închipuit altfel decât infinit.

Am trăit îndeajuns ca să înțeleg că nu eu sunt cel care trăiește, ci Dumnezeu trăiește prin mine. Pare o trufie nebuneasca, dar o simt cu atâta sinceritate încât e smerenie adevărată. Toate ticăloșiile mele nu sunt viața mea, nu sunt eu, pentru mine viața mea este numai ce e bun în ea. Oricât ar fi de puțin, există. Iar acest puțin nu îmi aparține mie, ci este Dumnezeu. Toate eforturile pe care le pot face, toate eforturile mele sunt numai pentru a-mi deschide sufletul ca să intre Dumnezeu, pentru a lăsa spațiu larg lucrării lui, înăbușindu-mi pornirile mele.

Vorbim despre nemărginirea timpului și spațiului (prin urmare și despre mărimea obiectelor). În esența însă, aceasta acceptare inevitabilă a infinității timpului, spațiului (mărimii) e doar acceptarea faptului că tot ce e temporal, spațial (mare, mic) este iluzoriu, adică de fapt nu există nici o mărime a timpului și spațiului, fiindca orice mărime, un an, milioane de ani, un verșoc *, un miliard de kilometri e nimic, a / ∞. Timpul și spațiul oferă numai forma principiului spiritual, iar în asta constă ceea ce numim viață.

Am scris așa: a considera că viața ta individuală este singura viața adevărată e o nebunie, o demență. Fals. Asta nu e cu putință. Mai bine aș spune: cu cât accepți o mai mare parte a vieții universale în viața ta individuală, cu atât e mai mică viața individuală, și viceversa. Dar nici asta nu se poate. Nu se poate fiindcă ce numim viața noastră individuală este principiul divin, același care trăiește în tot. Ce numim milă, participare, iubire e numai manifestarea în noi a acestui principiu.

Rugăciunea e cât se poate de bună și necesară, dar rugăciunea adevărată, pentru că îl înalță pe om la acel nivel spiritual superior la care el e în stare să se înalțe, îi dă puterea să lupte cu trupul.

Așa cum degetul meu mic poate avea conștiința de sine numai dacă eu vreau să am conștiința lui, la fel pot și eu avea conștiința de sine atunci când Dumnezeu are conștiința de sine în mine. Dar, așa cum degetul meu mic nu poate înțelege întreg corpul, la fel nu pot nici eu înțelege pe Dumnezeu care are conștiința de sine în mine.

Nu numai că „Nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu", dar nu stă în puterea omului să-L cuprindă cu mintea. Cum a spus cineva: cunosc legea și sursa, cauza legii, nu numai cauza legii, ci și cauza vieții mele. Dar cum e cauza asta nu numai că nu pot înțelege, dar știu că nici măcar nu pot încerca să înțeleg. Lauda, ruga, căința sunt imposibile în relația cu Dumnezeu. Nu pentru ca El nu le-ar auzi, dar e o relație fără sens în raport cu El. Ar fi ca și cum am spune că o gânganie supusă legii gravitației cere, laudă, se căiește în raport cu mișcarea corpurilor cerești. Dar toate astea nu sunt bine spuse. Am înțeles pentru prima dată că sunt una din manifestările infinit mărunte ale vieții în raport cu viața infinit măreață, de aceea relația în care mă aflu e următoarea: sunt aproape nimic, dar sunt în relație cu Totul. Nu, nu pot sau nu știu să exprim nu doar conceptul de Dumnezeu, dar nici relația mea cu El.

Ni se pare că avem multe, foarte multe lucrări de făcut. Dar nu-i adevărat. Există unul singur, munca asupra ta, purificarea, eliberarea în tine a „eului“ divin. Această muncă e plină de bucurie, lipsită de grabă, îți stă mereu la îndemână, iar pe măsură ce trudești se săvârșește mereu și nu se isprăvește niciodată. Ai mereu înainte perspectiva aceleiași munci, dar tot mai încărcată de bucurie.

Ca de obicei, m-am plimbat prin pădure și m-am rugat. Astăzi pentru prima dată am inclus la sfârșitul rugăciunii despre ispite cel mai necesar lucru: conștiința păcatului și slăbirea grijii pentru judecata oamenilor. Ajută-mă, Doamne, când vorbesc cu oamenii să mă gândesc numai ce trebuie să fac înaintea Ta. E greu, dar ce libertate, și nu numai atât, ce putere primești când izbutești.

Am născocit o rugăciune pentru întâlnirea cu fiecare om: Ajută-mă, Doamne, să mă port cu aceasta manifestare a Ta cu respect și iubire, să mă gândesc numai la judecata Ta, iar nu la cea a oamenilor. Și asta mă ajuta foarte mult.

ÎI cunoaștem pe Dumnezeu în trei feluri: a) în El însuși, b) în noi înșine și c) în aproapele nostru. A-l cunoaște în El însuși înseamnă a cunoaște voia Lui pentru a o împlini. A-l cunoaște în noi înșine înseamnă a cunoaște aceasta voie în iubire. A-l cunoaște în aproapele nostru înseamnă a-l iubi pe aproapele ca pe noi înșine.

La început trebuie să te delimitezi net de părerea oamenilor, așa încât părerea falsă, umilitoare a celorlalți despre tine să nu te atingă. Vei fi înspăimântat și singuratic, dar dacă reușești să treci peste asta, să pui totul înaintea lui Dumnezeu din tine, înaintea conștiinței tale, cât de puternic, de ferm și de liber vei fi. Nebunia întru Hristos e mare lucru.

Despre Porunca Unică. Să cred că m-a născut o vrăjitoare nevăzută, nu mama pe care o văd, înseamnă să mă lipsesc de bucuria iubirii mateme. Iar oamenii asta fac, închipuindu-și un Dumnezeu inexistent, un Dumnezeu Creator al întregii lumi și al multor minuni, și de aceea nu-și cunosc adevăratul Dumnezeu care se manifesta prin iubire.

Așa cum ne obișnuim să ne facem cruce, să rostim cuvintele rugăciunii, la fel putem și trebuie să ne obișnuim să-i iubim și să-i respectăm pe oameni. Mulțumesc lui Dumnezeu, am început nu demult, dar am apucat să mă obișnuiesc: adesea o fac inconstient. Ajută-ma, Doamne! Ce bine.

Tot ce e material nu-i nici măcar neînsemnat, este nimic, fiindcă totul este mereu a / ∞ = 0. Există cu adevărat numai „eul“, conștiința mea. Atunci, vor spune că nu există nimic, nu există nici viața, nici sensul ei. Nu-i adevărat. Viața înseamnă limpezire, iar limpezirea are loc doar în lumea temporală și spațială, care în sine e lipsită de importanță, dar e necesară pentru limpezirea conștiinței. Se pare ca Mahomed a spus: Dumnezeu a vrut să nu fie singurul care are parte de bine și i-a făcut pe oameni.

Budiștii spun că, la fel cum bătrânii uită tot trecutul, sufletele nou-născute nu-și mai amintesc viețile precedente. Am putea adăuga că, apropiindu-ne de moarte (de bătrânețe), nu numai că uităm trecutul, dar ne dispare orice interes față de viitor, adică ieșim din viața efemeră și ne apropiem de începutul atemporal al vieții, de Dumnezeu.

Nu pot să nu mă mir de ce Dumnezeu a ales un netrebnic ca mine pentru a se adresa prin el oamenilor.

Vârsta cea mai grea, vârsta critică e cea la care omul încetează să mai crească, să prindă puteri... cred că în jur de 35 de ani. Dezvoltarea, creșterea corpului încetează și trebuie să înceapă dezvoltarea, creșterea spirituală. Cei mai mulți nu înțeleg asta și continuă să fie preocupați de creșterea corporală, iar consecința acestei direcții greșite este păgubitoare.

Când crezi în iubire n-ai ce să ceri. Trebuie doar să faci.

De minuni au nevoie cei lipsiți de un temei rațional al credinței.

Adevărata cunoaștere e una singura: a ști cum sa trăiești. Oamenii știu multe, dar asta nu știu și chiar cred că nu trebuie și n-au nevoie sa știe cum să trăiască. Cunoștințele inutile le ocupă mintea și-i împiedică să știe ce trebuie să știe.

Oare în loc să credem că mintea nu lucrează bine din pricina insuficienței irigări a creierului cu sânge sau sufletul nostru e înnegurat fiindcă avem probleme cu ficatul n-am putea spune că creierul e insuficient irigat și avem probleme cu ficatul pentru că mintea funcționează slab iar sufletul e înnegurat? Cele doua sunt inseparabile. Cauza e în același timp efect. De obicei însă considerăm materia drept cauză a sufletescului fiindcă atenția noastră e îndreptată asupra transformărilor materiale, iar nu asupra celor sufletești.

O stare de spirit proastă nu numai că nu e dăunătoare, dar e utilă pentru a lucra asupra ta însuți.