Lev Tolstoi

Simt că cei mai mulți oameni nu mă privesc ca pe un om, ci ca pe o celebritate, ca pe reprezentantul unui partid sau al unui curent: ori e devotament total și incredere, ori, dimpotrivă, negare, ura.

M-am gândit cum obișnuiam să împușc păsări, animale sălbatice și să le curm viața împungând păsările cu briceagul în cap și iepurii cu cuțitul în inimă, fără urmă de milă. Am făcut lucruri la care acum nu mă pot gândi decât cu groază. Oare nu se întâmplă la fel cu oamenii care acum judecă, intemnițeaza, dau sentințe, execută? Nu e bine să credem că acești oameni știu că e rău ce fac, și totuși perseverează. Într-un fel sau altul au ajuns să nu mai vadă că e rău ce fac. Așa mi s-a întâmplat și mie în cazul iepurilor.

Ceea ce pentru Lao Zi este calea, pentru loan este iubirea. Lao Zi confundă calea cu începutul a toate, cu Tao. Același lucru îl face și loan, numind iubirea Dumnezeu.

Eu sunt ceva care posedă conștiința separării de Întreg. Întregul și pe mine însumi împreună cu întregul nu le pot înțelege altfel decât ca materie în mișcare. Iar între timp, dacă aș fi numai materie în mișcare, iar lumea întreagă ar fi tot numai materie în mișcare, atunci eu, fiind materie mișcătoare împreună cu celelalte materii mișcătoare ale lumii întregi, n-aș avea conștiința separării mele. Și de aceea, având conștiința separării mele, trebuie să fiu ceva imaterial și imobil. Dacă se întâmplă ca el, acest „eu“, împreună cu Întregul, să mi se pară materie în mișcare, aceasta e numai pentru că totul în afară de el, acest „eu“, e materie în mișcare. Ceea ce numim viață e eliberarea „eului“ imaterial, imobil din aceasta rătăcire.

Deși pare lipsa de modestie, nu pot să nu scriu că îi rog foarte mult pe prietenii mei, care adună însemnările, scrisorile mele, notează spusele mele, să nu atribuie nici o importanță lucrurilor pe care nu le-am dat anume spre publicare. Îi citesc pe Confucius, Lao Zi, Buddha (același lucru îl pot spune despre Evanghelie) și văd alături de idei profunde, inchegate într-o doctrina, afirmații stranii, care sunt fie întâmplătoare, fie alterate. Și tocmai de aceste idei și maxime stranii, uneori contradictorii, au nevoie cei care acuză doctrina. Nu pot insista destul asupra acestui fapt. Orice om are momente de slăbiciune și spune prostii, iar ele sunt notate și apoi lumea ține cont de ele ca și cum ar avea cea mai mare autoritate.

Ce dăunător e să-ți faci planuri. Cum apare un obstacol în calea îndeplinirii lor, apare și iritarea.

Viața e transferul conștiinței din spațial și temporal în nonspatial și atemporal. Am scris așa, dar e incorect: transferul este deja ceva temporal. Mai bine spus: ... este eliberarea de temporal și spațial.

Orice ți-ai închipui în spațiu și timp e a / ∞, adică nimic. Prin urmare există, există cu adevărat numai ce este în afara spațiului și timpului, conștiința mea spirituală, una cu conștiința tuturor oamenilor, una și indivizibilă, care poate fi cunoscută de mine în momentul prezent din afara spațiului și timpului.

A fost odată un bob de grâu care zăcuse mii de ani în mormintele egiptene Și nu știa nimic despre sine. Pentru sine, pentru bobul de grâu, era ca și cum n-ar fi existat. Savanții au dezgropat mormintele Și, găsind în ele boabele de grâu, au făcut experiența de a lua câteva, le-au acoperit cu pământ și le-au udat periodic. și iată ca bobul de grâu, care exista dar nu știa nimic despre sine, deodată a aflat despre sine că există și ca e în același timp și bob și vlăstar de grâu.

Sunt totul și nimic. Sunt totul când am conștiința că sunt o ființă spirituală, inseparabilă de ființa întreagă, Și-mi manifest aceasta conștiința prin iubire față de întregul a cărui conștiința o am, adică față de tot ce accept că e viu. Sunt nimic când am conștiința că sunt corporal, separat de ființa întreagă, și-mi manifest conștiința iubirii numai față de „eul“ meu corporal, separat de toate.

Taina vieții noastre, esența ei, se află în transferul conștiinței de sine ca ființă separată spre conștiința de sine ca Întreg, ființă indivizibilă, unică, liberă, atotputemică, Dumnezeu. Viața ne pare o eliberare treptată a conștiinței divine în noi. Viața e asta, numai asta. Cei care încă mai cred în vechiul concept al lui Dumnezeu, pot spune ca Dumnezeu a dat oamenilor binele de a-L cunoaște în sinea lor. Dar e o ipoteza arbitrară. Există și este corect numai faptul că viața omului este eliberare în sine (a principiului imaterial, imobil, nonspațial și atemporal) din starea de delimitare și condițiile ei ineluctabile. Condițiile delimitării sunt materia în spațiu și mișcarea în timp.

Numai ce e spiritual în viața noastră există cu adevărat. Astfel, noua conștiință a adevărului spiritual e un fapt împlinit, chiar dacă aceasta conștiința n-a căpătat sau nu va căpăta niciodată (din pricina morții, de exemplu) traducerea în fapt. Spiritul e în afara spațiului și timpului, de aceea conștiința, dacă este într-adevăr spirituală, sinceră, atunci s-a săvârșit deja măcar în intenție.

Am cugetat la gloria lumească. În nevoia asta ca oamenii să aibă o părere bună despre tine, să te iubească, e ceva de nestăvilit și legitim. Și mi-a trecut prin minte: cu cât e mai falsă, mai vinovată dorința de laudă și de iubire a oamenilor în timpul vieții, cu atât e mai bună, mai legitimă dorința de a-ți continua viața în sufletele altor oameni după moarte. În dorința asta nu exista nici o îngăduință pentru cultul personalității, nimic ieșit din comun. E doar dorința de a participa la viața generală, universală, spirituală, la lucrarea lui Dumnezeu, dezinteresată, impersonală. Pare corect.

Simt o bucurie Și parcă-mi vine să plâng. Așa-mi vine să mă arunc În brațele veșniciei. Simt o duioșie plină de bucurie. Noaptea am visat... și desfrâu, și o discuție cu Lao Zi, iar atitudinea omului față de inacțiune, mai degrabă față de Cel care nu acționează, era atât de clară. Omul acționează doar din slăbiciune. Numai neacționând se contopește cu Tao, începutul care nu înfăptuiește. Nu înfăptuiește, ci trăiește cu Tao. Noaptea totul era absolut clar și plin de bucurie.

Și în minutele de slăbiciune și în cele de forță îmi place să spun: Ajută-mă, Doamne... Și cred că nimeni nu mă aude, dar o spun totuși. Și mi-a trecut prin minte: dacă atitudinea începutului a toate față de mine e asemenea atitudinii mele față de părțile corpului meu, astfel încât eu pot prin puterea voinței să am conștiința unei părți sau a alteia din corpul meu, de ce să nu-mi imaginez că așa cum eu pot, dacă vreau, să mă introduc pe mine, conștiința mea, în mână, în picior, în deget, la fel și Cel căruia îi cer ajutorul poate, dacă vrea, să se introducă pe Sine, conștiința Sa, în părticica Sa, în mine, în sufletul meu întemnițat în trup? (Toate astea sunt o fantezie, dar una plăcută.) Dacă așa este, la fel cum suferința unei părți a trupului meu trezește conștiința acelei părți, și suferința mea, a întregii mele făpturi, trezește în Dumnezeu conștiința „eului“ meu. Cum să nu-ți dorești suferință?

Inacțiunea (potrivit lui Lao Zi) e mai importantă decât acțiunea, pentru că acțiunea e de cele mai multe ori în afara puterii noastre, dar inacțiunea ne stă mereu la îndemână. Toate poruncile clare, nu ucide, nu fura, nu minți, nu preacurvi, sunt întotdeauna negative. Poruncile pozitive se pot referi doar la activitatea spirituală, care e mereu libera: iubește, dorește-i altuia ceea ce-ți dorești ție... Inacțiunea lui Lao Zi decurge din credința lui (din temeiul metafizic, pentru a folosi un cuvânt urât), din credința ca Tao este și în cer și în om, sau ca Dumnezeu este de sine stătător, și in om. Învățătură lui Lao Zi constă în a nu acționa, adică a nu face ce vrea omul din tine, ci a-l lăsa pe Tao-Dumnezeu cel care trăiește în tine să înfăptuiască prin tine ce vrea El.

Pentru ca omul (și orice ființă) să poată avea conștiința separării sale de Tot, trebuie ca el să aibă conștiința de sine aflându-se în materia în mișcare. Materia fără mișcare nu e nimic, la fel și mișcarea fără materie. Materia poate fi închipuită numai în spațiul infinit, iar mișcarea numai în timpul infinit. Infinitatea unuia și a celuilalt arată că ele sunt iluzorii, închipuite. Separarea ființelor e una dintre manifestări. A ce? De ce? Nu ne e dat să știm. Omul știe numai că este Totul Și în același timp o ființă separată. Știe că acea iubire, pe care o simte față de sine, iar apoi față de Tot, e temeiul unic al vieții separate de Tot.

Și acum cel mai important lucru (așa mi se pare mie). Am conștiința că sunt Totul și în același timp sunt separat de Tot. Iar viața mea (și a tuturor ființelor) e distrugerea barierelor care ne separă. Misterul vieții mele, a oricarui om, ba chiar a fiecărei ființe, e recunoașterea separării noastre de ceea ce de fapt e Totul.

Te irită, te supără egoismul oamenilor. Dar gândește-te numai, și vei vedea că sunt de compătimit. Sunt lipsiți de binele cel mai mare, care nu se compară cu nimic, binele conștiinței de sine a ceea ce e mereu liber, mereu bucuros, mereu în afara timpului și constrângerilor materiei.

Întreaga noastra viață, toate punctele de interes ale vieții noastre se află în obiecte care se găsesc un anumit timp în anumite stări. Obiectele însele sunt diferite prin locurile pe care le ocupă în spațiu, iar spațiul este infinit și de aceea obiectele sunt egale, adica nu reprezintă nimic în raport cu infinitul spațiului, a / ∞. La fel și cu stările temporale ale obiectelor: sunt nimic în raport cu infinitul timpului. Prin urmare, ce înțelegem prin infinit și numim infinit nu-i decât un indiciu că tot ce e material și personal în viața noastră e iluzoriu, ireal.

Lucru foarte important și vechi de când lumea, dar e prima dată că-l înțeleg: pentru că viața să fie trăită în bucurie (și așa trebuie), e nevoie (cu adevărat, nu cu vorba, ci cu fapta) ca scopul pe care-l urmărești să nu fie persoana ta, Lev, ci faptele iubirii, iar toate faptele iubirii sunt mereu în afara mea, în alții. Pentru prima dată am înțeles că se poate. Voi învăța.

Viața noastra e aidoma visului unei nopți în care uităm tot ce-a fost înaintea visului.

Nu-mi place să vorbesc cu oamenii care ascultându-te dau de înțeles că știu ce vei spune și sunt de acord dinainte. Rogu-te, ne înțelegem unul pe altul și gata. Țăranii mei aproape mereu asculta și asta spun.

Se spune: nu te gândi la moarte, iar moartea nu va exista. De fapt e exact invers, adu-ți aminte neîncetat de moarte și vei avea viața pentru care nu există moarte.

E bine și e necesar să ne amintim nimicnicia „eului“ nostru, nimicnicie în adevăratul sens, adică faptul că „eul“ corporal este absolut nimic, a / ∞, adică zero. Numai „eul“ spiritual e ceva, organul a ceva. Azi, plimbându-mă de dimineață, am înțeles cu toată claritatea nimicnicia asta, nimicnicie și în spațiu... gânganie infinit mică în mijlocul unei lumi infinit mari, și în timp - întreaga viața de optzeci de ani e o clipă care înseamna ceva numai când trăiești momentul prezent.

Cât timp trăiești fără să te întrebi cine e cel care trăiește în tine, trăiești ca un animal. Dar de îndată ce te întrebi și ai găsit în sinea ta pe cel prin care trăiești, l-ai cunoscut pe cel ce trăiește în Tot, ai cunoscut și iubirea, l-ai cunoscut și pe Dumnezeu.

Cu toate că-l înțeleg limpede pe Dumnezeu, nu cel cunoscut, ci a cărui conștiința o pot avea, adesea aș vrea să am un Dumnezeu personal, căruia să mă pot ruga. E o slăbiciune, o obișnuință și totodată o dorința firească de a comunica cu Dumnezeu așa cum comunic cu oamenii, deși nu despre asta e vorba. E o dorință putemică, firească. Pentru a o împlini trebuie să credem ca El este exact așa cum aș vrea eu să fie, adică o ființă personală, căreia aș putea să mă adresez nu neapărat lăuntric, cum se întâmplă de fapt, ci prin comunicare exterioară, ca unei ființe separate.

Oamenii nu înțeleg adevărul și născocesc sofisme ciudate pentru a-l putea respinge sau pentru a-și apăra poziția, sau pentru a nu accepta că întreaga lor muncă a fost timp pierdut zadarnic și dăunător.

Oricât ar părea de ciudat, cele mai ferme, inflexible convingeri sunt cele mai superficiale. Convingerile profunde sunt întotdeauna mobile.

Tot răul vine din faptul că, pervertind ideea, oamenii o obligă să slujească în folosul lor.