Lev Tolstoi

Dumnezeu e iubire, așa este. ÎI cunoaștem numai pentru că iubim. Dar ce e Dumnezeu în sine ține de un raționament adesea de prisos, ba chiar dăunător. Dacă sunt întrebat: dar Dumnezeu în sine exista?, trebuie să spun și voi spune: da, după toate probabilitățile, numai că eu nu înțeleg nimic despre El, despre acest Dumnezeu în sine. Dar Dumnezeu-iubirea este altceva. Pe El îl înțeleg cu siguranță. El este totul pentru mine, explicația și rostul vieții mele.

Dumnezeu nu transmite omului cunoștințele despre sine prin limbajul uman, prin cuvânt, ci prin limbajul său divin, pe care inima curată a omului îl înțelege pe deplin fără cuvinte.

Când mi se întâmplă acum, la anii mei, să-mi amintesc de actul sexual, nu simt repulsia pe care o simțeam în tinerețe, ci pur și simplu uimire, nedumerire că ființele umane raționale pot săvârși asemenea fapte.

Am primit cadou un creion electric, pe care când îl răsucești luminează locul unde scrii și numai ce scrii. Creionul ăsta e un simbol uimitor al vieții noastre. Răsucește-te, eliberează-te de ce ascunde lumina din sufletul tău și vei trăi în lumina care îți arată ce trebuie să vezi și să știi pentru a acționa, doar ce trebuie să știi pentru a acționa.

... Conștiinta e simțirea simultană a întregului și a ființei tale separate de întreg. Manifestarea acestui sentiment e iubirea față de tot și față de sine. Iubirea e dorința de bine pentru obiectul iubirii și de aceea iubirea față de tot e dorința de bine față de tot și aduce înțelegere, pace, unire. Iubirea de sine e însă dorința de bine pentru sine și aduce dușmănie, luptă, dezbinare. În plus, iubirea față de tot include iubirea de sine, iubirea de sine exclude iubirea față de tot. Și de aceea iubirea față de tot învinge iubirea de sine, iar victoria asta e viața fiecărui om în parte și viața lumii întregi.

Iertarea nu are sens pentru Creștin. Ideea de iertare vine din sentimentul necreștinesc și din ideea de pedeapsa, de răzbunare.

Azi mă simt foarte aproape de Dumnezeu și mă rog atât de bine, sincer, cu o rugăciune scurtă: Ajută-mă să fiu cu Tine și când stau de vorba cu oamenii, și când citesc scrisori, și când îmi amintesc de oameni.

Cea mai rafinată desfătare spirituală pentru suflet, asemeni delicateselor culinare pentru stomac, e atitudinea iubitoare, bună, blândă, neprefacută făță de cel care te-a jignit. Și mai rafinată e dacă reușești să-i faci un bine fără știrea lui.

Conștiință a început odată cu nașterea, așa mi se pare. Dar nu-i corect: a început unirea conștiinței imobile cu un obiect cunoscut în mișcare, separat în spațiu, dar conștiința se afla în afara timpului și de aceea nu putea să înceapă, la fel cum răul nu începe când se construiește o moară, ci moara începe. Și de aceea scopul vieții umane este de a pătrunde în conștiința, de a atinge o cât mai mare profunzime, în măsura în care îi este accesibilă fiecărui om.

Taina e că există ceva neschimbător, legat de spațiu și timp. Acest ceva este conștiința. (Comparație cu omul în credința budista). Conștiința e ceva nemișcat, unit cu ce se afla în mișcare. Conștiința conștiinței este iubirea.

Nu există un Dumnezeu care să poată îndeplini cerințele noastre, există numai cel ale cărui cerințe trebuie noi să le îndeplinim.

Ciudat lucru, am înțeles că ambele sentimente sunt în aceeași măsură indispensabile pentru viața colectivității umane. Dorința sexuală e necesară pentru perpetuarea neamului omenesc, nevoia de glorie, pentru continuarea evoluției gândirii umane. Urmarea primeia e perpetuarea vieții, urmarea celei de-a doua e evoluția, desăvârșirea vieții.

Vanitatea, grija pentru gloria lumească, cu care m-am luptat și continui să mă lupt, este la fel de puternică precum dorința sexuală la ființele tinere.

Lucrul esențial pe care trebuie să-l fac acum e să mor bine. Asta e pentru toți lucrul esențial, fiindcă pentru a muri bine trebuie să trăiești bine. Numai că la 25 de ani nu ții minte și nu înțelegi asta la fel ca la 81.

Ce mare ajutor îmi aduce noua mea rugăciune! Ajută-mă, Doamne, să fiu cu Tine. Mă ajută în general, dar rareori reușesc să-mi amintesc în timp ce stau de vorba cu oamenii. Niciodată nu m-am gândit că ar putea fi atât de greu de ținut minte în timp ce vorbesc cu oamenii.

Am înțeles foarte limpede influența buimăcitoare a „științei“, adică memorarea ideilor altora. Nimic nu atrofiază, nu ucide mai mult capacitatea de a avea ideile tale și de a ști cum să le dirijezi decât aceasta îngrămădire a ideilor străine.

Despre nimic pe lumea asta nu putem spune că există. Tot ce e material se petrece și trece. Dacă exista ceva, e numai ce este imaterial.

E uimitor cât de orbi sunt materialiștii. Am cinci simturi: văzul, auzul, mirosul, gustul, pipăitul. Bun. Lumea e condiționată de acest simț fundamental al pipăitului, comun tuturor oamenilor și tuturor ființelor. Bun. Eu, ca om, testez simțul văzului, auzului..., dar asta nu e tot, pot să mă întreb ce simt acum prin văz, pipăit, miros sau gust? În plus pot testa simțul însuși în conștiința acestui simț, adică pot transfera conștiința asupra unui simț sau altuia. Mai mult, gândesc, pot să mă întreb, la ce mă gândesc? Cine este cel care are conștiința și întreabă? Nu e un simț și nu e o idee, este conștiința vieții. Dar pot să mă întreb ce este conștiința? Și să am conștiința conștiinței? Nu. Prin urmare asta e temeiul a ceea ce numim viața. Iar viața ce e? Ce numim viață, deși se leagă de ceea ce ni se prezintă ca trup, nu poate fi nicidecum explicate în termeni corporali.

Nu judeca nici cu vorba, nici cu gândul, și cu atât mai mult nu te preocupa de ce gândesc oamenii. Fiindcă cel mai adesea acela care trăiește numai cu grija părerii oamenilor îi judecă aproape pe toți cei pe care-i cunoaște.

Fundamentul fizicii (ca și al altor științe naturale) este unul singur, studierea legilor cunoașterii prin intermediul simțurilor. Simțul de baza este cel tactil, văzul, auzul, mirosul, gustul îi sunt subordonate.

Nu există obiect mai neplăcut pentru cugetare și observații decât personalitatea noastră corporală. Da, eu nu exist, există numai obligațiile mele.

Există renunțare trupească și renunțare spirituală. Prima este să dai altora mâncarea când ți-e foame și ție, să le dai banii, munca ta... A doua este să cedezi gloria faptei bune altuia, să treci drept prost, om rău pentru a îndeplini cerințele conștiinței, legea Dumnezeului iubirii.

Există oameni cumsecade lipsiți de viață spirituala și, prin urmare, și de înțelegerea vieții spirituale a altora, oameni care ar fi disperați dacă ar ști ca provoacă suferințe trupești altora, mai ales celor apropiați, dar provoacă fără vreo mustrare de conștiință cele mai grele suferințe vieții spirituale a semenilor: îi pun să se lupte, jignesc ce au ei mai sfânt și mai scump.

Una din principalele cauze ale limitării intelectualilor noștri e goana după modernitate, stăruința de-a afla sau măcar de-a avea idee despre ce s-a scris în ultima vreme. „De n-aș rata ceva.“ Iar în fiecare domeniu se scriu munți de cărți. Și toate, dacă ne luăm după ușurința cu care sunt pomenite în conversație, sunt accesibile. Despre orice ai vorbi: „Dar pe Celpanov, Kuhn, Breding * i-ați citit? Dacă nu i-ați citit, nu vorbiți.“ Și trebuie să te grăbești să-i citești. Dar sunt munți întregi. Graba asta și împuierea capului cu modernitate trivială, încâlcită, exclud orice posibilitate a cunoașterii serioase, adevărate, necesare. Eroarea e atât de limpede! Avem deja rezultatul gândirii celor mai mari cugetatori care s-au distins în cursul a mii de ani dintre miliarde și miliarde de oameni, iar rezultatul gândirii lor a fost cernut prin sita vremii. Tot ce e mediocru a fost aruncat, a rămas numai ce e original, profund, necesar. Au rămas Vedele, Zoroastru, Buddha, Lao Zi, Confucius, Mencius, Hristos, Mahomed, Socrate, Marc Aureliu, Epictet, iar dintre cei noi: Rousseau, Pascal, Kant, Schopenhauer și mulți alții. Oamenii care aleargă după modernitate nu știu nimic despre toate astea, ei își impuie capul cu pleava, gunoi care se va cerne și din care nu va rămâne nimic.

Eu ca ființă separată sunt o iluzie. Eu sunt unul dintre organele infinit mici ale Întregului infinit mare, inaccesibil mie. Rolul meu e să slujesc acestui întreg, așa cum slujește corpului fiecare celulă, fiecare părticică. E culmea nebuniei să-mi închipui că sunt o ființă separată, independentă. Sunt numai un organ. Nu exista nici un „eu“. Există numai obligația și posibilitatea de a sluji Întregului, având conștiința bucuriei acestei slujiri. Slujirea e posibilă numai dacă organul e unit cu Întregul. Unirea cu întregul se înfăptuiește prin iubire. Deci iubirea nu e scopul Întregului (Dumnezeu nu este iubire), ci doar condiția în care organul, ceea ce mi se prezintă ca fiind „eu“, se contopește cu Întregul. Scopul Întregului nu-mi e însă accesibil, deși Știu că slujesc lui.

Eu, „eul“ meu nu există, ci există doar datoria mea înaintea Lui.

Da, toate sau aproape toate nefericirile oamenilor vin din faptul că sunt preocupați de alții, nu de sine. Dacă oamenii s-ar preocupa numai de sine, de adevăratul lor bine, fiecare ar fi (sau ar trebui să fie) mulțumit de viața lui, nu i-ar face pe alții să sufere și nici n-ar suferi din pricina lor.

Rugăciunea mea de acum este: Ține minte că n-ai treabă cu oamenii, că te afli în fața lui Dumnezeu.

La bătrânețe, viața trece tot mai mult din trecut și viitor în prezent. Și cu cât transferi mai mult forța vieții, Wille zum Leben *, din trecut și viitor în prezent, cu atât mai liberă și mai fericită e viața.

Rugăciune: Mă bucur că știu că Tu ești și că eu sunt, și mai ales că Știu că Tu și eu suntem unul.