Lev Tolstoi

Am fost educați să înțelegem prin religie o anumită imagine exactă a lui Dumnezeu și a legii Lui, de aceea nu acceptăm un Dumnezeu neînțeles, dar cert, nici poruncile Lui care nu sunt scrise în cărți, ci în inimile noastre. Dar numai în acest Dumnezeu de neînțeles și în poruncile Lui scrise în inimile noastre se afla de fapt religia, singura religie adevărată.

Diavolul trufiei este atât de șiret și de iscusit, încât de îndată ce începi să te judeci cu cea mai mare sinceritate și-ți vezi toate ticăloșiile, el e deja prezent și începe să-ți soptească: Iată, vezi ce bun ești, nu ca ceilalți, ești smerit și te condamni singur, ești bun.

Iubirea de Dumnezeu și conștiința de Dumnezeu sunt aidoma gravitației pământului și atragerii pământului către un centru mai mare, iar a aceluia către un centru și mai mare și așa la nesfârșit. Dragostea față de semeni, față de animale este tot o atracție a obiectelor supuse legii universale a gravitației. ÎI cunoaștem pe Dumnezeu la fel cum cunoaștem gravitația. Așa cum cunoaștem gravitația după legea ei, la fel îl cunoaștem și pe Dumnezeu după legea Lui, legea iubirii. Legea iubirii de Dumnezeu e asemenea legii gravitației față de centrul comun al gravitației, iar legea atracției dintre obiectele materiale separate e asemenea legii iubirii dintre ființele vii separate. Așa cum nu cunoaștem și nu ne putem nici măcar închipui centrul comun al atracției, la fel nu-l putem cunoaște și nu ni-l putem închipui pe Dumnezeu. Dar, așa cum acest centru de neînțeles există fără îndoială, la fel de neîndoielnică este și existența lui Dumnezeu.

Una din doua, fie trăim în timp și spațiu, și ne călăuzim activitatea în funcție de ce va fi și de condițiile materiale exterioare, și atunci ne temem, sperăm, greșim mereu și suferim, fie trăim numai în prezent și pentru principiul spiritual, pentru suflet, și ne călăuzim activitatea după legea principiului spiritual al sufletului, iubirea, și atunci trăim fără teamă, dezămagire, greșeli sau suferință. Viața nu ne lasă să trăim nici într-un fel, nici în celălalt până la capăt. Viața e viața doar dacă principiul spiritual invinge materia, iar aceasta biruința este viața însăși.

În noi toți se află două „euri“, cel corporal, alcătuit din unirea corpului și conștiinței, deci viața trupească, și conștiința singură, adică viața spirituală. La copii, viața spirituală se manifestă, atunci când se manifestă, cu toată puritatea, fără participarea minții și a roadelor ei, a ispitelor, de aceea e atât de simpatică.

Materia și spațiul, timpul și mișcarea mă separă pe mine și pe orice altă ființă vie de Dumnezeu Întregul. Cum să ne închipuim atunci un Dumnezeu personal, adică limitat, aflat în spațiu și timp?

Plăcerea este pentru trup, binele este pentru suflet. Plăcerea și binele se întâlnesc rareori.

Tu te gândești la oameni, iar Dumnezeu se gândește la tine.

Însemnătatea vieții nu se măsoară prin timp, ci prin profunzimea ei.

Credința? Ce este credința? Credința este acea construcție spirituală pe care se întemeiază întreaga viață umană, este ceea ce îi da omului un punct de sprijin și deci posibilitatea de a se deplasa. Este suportul ființei trupești. Pentru insectă e de-ajuns un fir de păr, pentru albina o floare, o frunza, pentru pasăre o ramură, pentru o veveriță un ciot, pentru urs un copac. La fel și cu credința omului. Pentru unul este icoana, pentru altul tainele, pentru al treilea prorocul, pentru al patrulea Dumnezeul personal, pentru al cincilea... Totul depinde de greutatea cerințelor inimii și minții lui.

Am uitat tot ce este desert. Cum se putea altfel, când în mine are loc fără încetare munca lăuntrică a judecății de sine, efort ce îmi stăpânește toate forțele spirituale.

Care este liantul care ține împreună limba, călcâiul, plămânii mei pentru a-mi alcătui trupul? Nu este gradul de apropiere: excrementele îmi sunt mai aproape decat pielea, iar ele nu-mi aparțin, pe când pielea, urechea, călcâiul, celulele organismului sunt ale mele. Liantul lor este conștiința mea. Oare universurile pot fi legate prin conștiința? Poate că Pământul, Marte, Soarele și multe altele sunt unite prin conștiința, chiar dacă mie, cu închipuirea mea limitata de timp și spațiu nu mi se pare că pot fi parte a unui întreg.

Dumnezeu este Creatorul, Brahma, Vishnu, Shiva, Zeul Jupiter, Dumnezeu este Hristos. Toate astea sunt inepții pe care le refuzăm, nu putem să nu refuzăm aceste reprezentări absurde. Și nu ne gândim că noțiunea de Dumnezeu, de principiu spiritual a toate câte există, e o noțiune atât de măreață și de indispensabilă, la care n-am fi putut ajunge cu mintea, dacă n-ar fi fost dezvăluită oamenilor treptat prin cugetarea celor mai mari înțelepți ai lumii. Acesta este un pas uriaș al omenirii, iar noi ne închipuim că, având radioul, aeroplanele, electricitatea, putem să ne descurcăm fără el. Da, putem, dar numai ca animale, nu ca oameni, așa cum și trăim deja în New York-urile, Londrele și Parisurile noastre cu blocuri de 30 de etaje.

Timpul existenței, nu numai al trupului meu de 80 de ani, ci și al planetei noastre, al pământului, deși este de miliarde de ani, e numai o clipă infinit mică a timpului infinit. De aceea cauzele originii mele, a pământului și a tot ce există pe lume nu pot fi nici înțelese, nici cunoscute nouă. La fel și relația cu materia, în spațiu, a corpului meu, a pământului și a tot ceea ce vreți, nu este, dacă vorbim din nou de lumea infinită, nici măcar un fir de nisip, e nimic. Nu nemărginirea timpului și a materiei în spațiu sunt uimitoare, ci uimitoare e, aș spune, prostia infinită a oamenilor care cred că fenomenele materiale sunt ușor de înțeles, care se mulțumesc să explice viața fără să simtă necesitatea recunoașterii unei componente spirituale.

Pentru a înțelege orice obiect material, indiferent care, trebuie să-i cunoaștem obârșia, cauza apariției și raportul lui cu alte obiecte. Însă obârșia și cauza apariției oricărui obiect material se pierd în timpul infinit. La fel și raportul lui cu alte obiecte este greu de stabilit, fiindcă toate obiectele se descompun în obiecte infinit mici și se extind până la obiecte infinit mari. Prin urmare, nu putem cunoaște nici obârșia, nici cauza apariției obiectelor, nici raportul lor cu alte obiecte.

Să presupunem că n-am ști nimic despre viața oamenilor din lumea noastră creștină și ni s-ar spune că 99% duc o viață în munci și nevoi, în timp ce 1 % trăiesc în trândăvie și lux. Dacă am fi întrebați cum sunt religia, știința și arta acestora din urma, cred că răspunsul nu poate fi decât unul singur: religia, știința și arta lor sunt pervertite și rele.

Înțeleg tot mai limpede că visul și trezirea, care mi s-au părut asemănătoare cu viața și moartea, sunt mai mult decât asemănătoare. Așa cum, trezindu-mă, ajung să am o conștiința mai clară, mai reala, prin ce mi s-a arătat în somn, la fel se întâmplă și în cazul nașterii. Și așa cum îmi amintesc numai câte ceva din ce a fost (?) înainte de naștere, la fel și în stare de veghe doar rareori îmi amintesc ce mi s-a aratat in vis. Așa cum, adormind în fiecare zi, pierd legătura cu conștiința, la fel se întâmplă și murind. (Analogia se oprește în punctul în care observăm că în somn avem o conștiința inferioară, ceea nu poate fi adevărat în cazul morții.) Pierd legătura cu conștiința, iar această pierdere nu numai că nu e ceva rău, dar e chiar de dorit. Fiindcă această pierdere este odihna și pregătire pentru o viața mai buna.

Unii cugetă pentru sine, apoi, când li se pare că ideile lor sunt noi și importante, le comunică semenilor, alții cugetă pentru a-și comunica ideile semenilor, iar dupa ce le comunica, mai ales dacă oamenii le laudă, iau aceste idei drept adevăr.

Eu nu exist, există numai ceea ce este în mine.

... Abnegația ne izbăvește de păcate, smerenia de ispite, credința ne izbăvește mintea de prejudecăți, credința în adevăr de falsele doctrine.

Mi-e rău trăind pentru că viața e rea. Viața e rea pentru că noi, oamenii, trăim rău. Dacă noi, oamenii, am trăi bine, viața ar fi bună, iar eu n-aș trăi rău. Eu sunt doar un om printre oameni. Și chiar dacă nu pot să-i oblig pe toți să trăiască bine, pot să fac asta pentru mine, iar astfel pot face ca viața oamenilor și a mea să fie măcar puțin mai bună. Confirmarea corectitudinii acestui raționament e că, dacă toți și l-ar însuși, atunci pentru mine și pentru restul oamenilor viața ar fi bună.

Oamenii au înălțat răutatea, spiritul de răzbunare la rang de sentiment legitim, de justitie, iar propria lor mârșăvie o atribuie lui Dumnezeu. Ce ridicol!

M-am gândit din nou la pierderea memoriei mele. Am uitat și uit tot ce m-a făcut să fiu Lev Nikolaevici. Ce mai rămâne? Rămâne ceva foarte important, cel mai important. Ceva care s-a manifestat la nașterea în această lume, dar n-a fost, nu va fi, ci este. Și aceasta viața a mea e numai a mea, fără îndoială a mea, dar de ce n-ar fi oricare altă viață tot a mea? Am deja conștiința acestui fapt prin iubire. E neclar, dar je m’entends *.

Adormind, pierd conștiința sinelui treaz. Murind, pierd conștiința celui ce trăiește aceasta viață ca sine. Dar după cum, atunci când adorm, cel ce are conștiința nu e distrus, la fel se întâmplă și când mor. Ce este acest ceva care are conștiința nu știu și n-am cum să știu. Îmi trece prin minte: bine, sufletul meu e cel ce are conștiința, nu moare, ci undeva, cândva se va manifesta din nou (toate sunt concepte temporale și spațiale). Dar, fără memoria celui care a fost „eul“ precedent, nu mai sunt eu. Conștiința mea a fost distrusă odată cu moartea. Orice ar fi după moartea „eului“, a principiului care alcătuiește „eul“ meu, eu nu mai sunt, nu voi fi și nici nu pot fi. Dar dacă așa este, se naște întrebarea: ce e acest „eu“ al meu care a aparut brusc la naștere? Ce e acest „eu“? De ce acest „eu“ sunt eu? Și cum poate acest „eu“, care a apărut în chip nelămurit din afara timpului, să nu dispară la fel de straniu în afara timpului. Bine, voi muri. Dar de ce nici o viață după moartea mea nu va fi viața mea? Este ceva aici, dar nu pot să mă lămuresc și să exprim.

Ce important e să ne amintim că nu ni se cere desăvârșirea, ci apropierea de ea în toate (ca în lucrarea mea actuală), cât poți de mult. Feci quod potui, faciant meliora potentes *. Asta trebuie neapărat să ținem minte.

În orice fel de ocupație important e să te oprești în fața a ceea ce nu știi, iar nu să crezi că știi ce nu știi. Dar cel mai important lucru e înfrânarea falsei cunoașteri în tot ce ține de credință, de religie. Toata nebunia prejudecăților religioase vine din aceasta neînfrânare.

Dacă e să medităm serios la viața noastră și a lumii întregi, nu putem să nu recunoaștem că există CEVA care nu poate fi cunoscut nicicum și nu putem nici să nu recunoaștem că e un lucru deosebit, pentru că acest ceva este unul și același și în sufletul meu, și în mine însumi. (Părea o idee nouă, dar ce a ieșit sună plictisitor.)

Spațiul și materia, timpul și mișcarea, la fel ca numărul sunt concepte pe care nu avem dreptul să le atribuim fenomenelor din afara timpului și spațiului cum sunt sufletul, Dumnezeu... Nu putem spune despre Dumnezeu că El este unul sau trei (număr), sau despre suflet că va fi sau este „pe lumea cealaltă“. Toate aceste concepte sunt spațiale sau temporale și de aceea, în raport cu ceva din afara timpului și spațiului, n-au nici un sens. Vorbim despre viața sufletului după moarte. Dar dacă sufletul va trăi după moarte, atunci trebuia să trăiască și înainte de viață. O veșnicie unilaterală e absurdă.

Mi-am amintit atât de pregnant că la 81 de ani am aceeași conștiință a „eului“ ca la 5 sau 6 ani. Conștiința e imobilă. De aceea și există acea mișcare pe care o numim timp. Dacă timpul trece, trebuie să existe ceva ce stă pe loc. Stă pe loc conștiința „eului“ meu. Aș vrea să spun același lucru despre materie și spațiu. Dacă există ceva în spațiu, atunci trebuie să existe și ceva imaterial, nonspațial. Nu știu încă în ce măsură pot face această ultimă afirmație.

Omului îi e dată o singură misiune: să sporească în duh. A te gândi la urmări e dăunător pentru împlinirea chemării și pentru lucrul necunoscut pe care-l săvârșim, ba chiar și pentru urmările pe care le putem vedea. „Nimeni care pune mâna pe plug și se uita îndărăt nu este potrivit pentru împărăția lui Dumnezeu“ *. Condiția noastră poate fi comparată cu cea a calului său, în general, cu a oricărui animal înhămat. Pentru animal e firesc să se miște, să înainteze. La fel și pentru om, în desăvârșirea sa spirituală. Animalul e înhămat și vrea, nu vrea, dacă se mișcă, atunci se mișcă și ce e legat de el, deși nu știe ce și cum. La fel și omul prin sporul lui spiritual trage dupa sine încă ceva. (Vede ceva. Uneori vede cum evoluția lui contribuie la evoluția altora.) De aceea cometa nu e de temut. Tot ce s-a săvârșit în lumea spirituală rămâne indestructibil când se distrug obiectele materiale.