Lev Tolstoi

Ceea ce numim realitate e un vis care continuă toată viața și din care ne trezim treptat la bătrânețe (ne trezim pentru a fi conștienți de o realitate mai adevărată) și ne trezim complet prin moarte.

Să te înalți până în punctul de unde te poți vedea. Asta-i totul.

În mine se află principiul întregii vieți. Știu asta nu pentru că am studiat lumea, ci pentru că simt întreaga lume, trăiesc prin lumea întreagă, numai că trăiesc prin lumea întreagă și o simt fiind conștient că sunt limitat de spațiu și timp. Pe mine, în limitele trupului meu, mă simt limpede, pe alții, mai puțin limpede, însă și mai puțin limpede pe oamenii separați de mine prin timp și spațiu, dar nu mă mărginesc să știu că există, ci îi și simt. Mai puțin limpede simt animalele, și încă mai puțin simt obiectele neînsuflețite. Dar toate astea nu doar le știu, ci le și simt prin principiul acela unic care a dat viață întregii lumi.

„Ajută-mă, Doamne, să trăiesc împlinind numai voia Ta.“ Ce înseamnă asta? Înseamnă, în primul rând, că eu sunt un om care poate gândi doar în limitele spațiului și timpului, imaginându-și fără să vrea Principiul invizibil, care dă viață tuturor, altfel nu se poate, în al doilea rând, că nu vreau nimic altceva sau că mai mult decât orice vreau să mă unesc cu acest Principiu, că vreau să înlătur tot ce împiedică aceasta unire.

Noaptea m-am rugat cu rugăciunea mea preferată din ultima vreme: Doamne, ajută-mă să trăiesc independent de judecata oamenilor, numai înaintea Ta, cu Tine și prin Tine.

Memoria? Cât de des memoria e luată drept istețime. Dar nu se observă că memoria exclude istețimea, e incompatibilă cu ea, cu istețimea rezolvării originale a problemelor reale. Una o înlocuiește pe cealaltă.

Ce greu, dar ce bine și ce bucurie e să trăiești independent de judecata oamenilor, doar înaintea judecății cugetului tău, înaintea lui Dumnezeu. Când simt asta e atât de bine!

Adevărul religios presupune conștiința principiului nevăzut care dă viață tuturor și aspirația de a îndeplini cerințele acestui principiu. Cerințe ce pot fi cunoscute de fiecare om și cu atât mai mult de cei la care aceasta conștiință e vie. Pretutindeni se întâmplă la fel, exprimarea acestui principiu suprem îi unește pe oameni, iar cei uniți sub influența poftelor, patimilor falsifică înțelegerea acestui principiu și a cerințelor lui. Unirea lor e deci temei și cauza pentru neîndeplinirea cerințelor.

Ce bine ar fi ca la întrebarea: Cum o duci cu sănătatea? să pot răspunde sincer: Nu știu, nu mă privește.

Numim rău ceea ce nouă și corpului nostru nu ne place, un câine rău, un cal rău, o pană rea (nu scrie), o masă rea pentru copii, fiindcă s-a lovit de ea, un om rău, un Dumnezeu rău.

Cât de ușor e de însușit ceea ce numim civilizație pentru fiecare om în parte și pentru popoare! Termina o universitate, curăță-ți unghiile, folosește serviciile croitorului și frizerului, călătorește în străinătate și iată un om civilizat în toată splendoarea lui. Iar pentru popoare, cât mai multe căi ferate, academii, fabrici, dreadnought-uri *, cetăți, ziare, paria, parlamente și iată cel mai civilizat popor. De asta se și agață oamenii de civilizație, iar nu de educație, oamenii și popoarele deopotriva. Prima se obține usor, nu cere mari eforturi și este acceptată, a doua, dimpotrivă, cere eforturi mari și nu numai nu este acceptată, dar este întotdeauna disprețuită și urâtă de majoritatea oamenilor, fiindcă demască minciuna civilizației.

Prejudecata răului. Răul nu exista. Viața e binele. Răul, absent binelui, este numai un indiciu al rătăcirii, al erorii. Timpul există numai pentru ca noi să ne vedem greșelile și să le îndreptăm, având bucuria (binele suprem) îndreptării greșelilor noastre. Dacă însă nu ne îndreptăm greșelile, ele sunt îndreptate fără voia noastră prin moarte. Da, viața e binele, răul nu există. Exista numai greșelile noastre, cele comune și cele personale. Și ne e dată bucuria ca, prin intermediul timpului, nu doar să le îndreptăm, dar să și folosim experiența întregii omeniri.

...Totul din cauza prejudecății groaznice, păgubitoare și foarte răspândite a oamenilor care trăiesc fără credință, a prejudecății că oamenii pot rândui viața, bine ar fi să fie viața lor, dar toți rânduiesc viața altora, a familiilor, a păturilor sociale, a popoarelor. Această prejudecată e îngrozitor de păgubitoare fiindcă omul risipește cu rânduirea vieții lui și a altora acea forță a sufletului dată spre a se desăvârși pe sine.

De dragul lui Dumnezeu, ba nu de dragul Lui, ci de dragul vostru, veniți-vă în fire. Înțelegeți nebunia vieții voastre. Măcar un ceas desprindeți-vă de fleacurile în care sunteți prinși și care vi se par atât de importante: toate milioanele voastre, jafurile, premeditarea crimelor, parlamentele, științele, bisericile voastre. Măcar un ceas desprindeți-vă de toate astea și priviți-vă viața, priviți-vă pe voi, priviți-vă sufletul care sălășluiește în trupul vostru pentru un timp scurt și încet, veniți-vă în fire, uitați-vă la voi și la viața din jurul vostru, înțelegeți toată nebunia voastră și infiorați-vă. Înfiorați-vă și căutați-vă salvarea. [...] Veniți-vă în fire preț de-un ceas și veți vedea limpede că singurul lucru important în viață nu-i ceva exterior. Avem nevoie doar de ce se afla în noi înșine. Numai de-ați înțelege ca n-aveți nevoie de nimic, absolut nimic, în afara unui singur lucru: să vă salvați sufletul, căci numai așa putem salva lumea. Amin.

Mașini, pentru a face ce? Telegraful (telefonul), pentru a transmite ce? Școlile, universitățile, academiile, pentru a învăța ce? Sedințe, pentru a discuta ce? Carți, ziare, pentru a răspândi informații despre ce? Căi ferate pentru a merge încotro? Și cine merge? Milioane de oameni adunați și supuși unei singure autorități, pentru a face ce? Spitale, doctori, farmaciști, pentru a prelungi viața, dar pentru ce s-o prelungească?

Se înțelege de la sine că oamenii nu puteau să strice viața, să facă dintr-o viață bună în esență o viață rea. Puteau numai, și au și făcut-o, să strice temporar viața generațiilor actuale, în schimb au introdus fără să vrea în viața elementul care o împinge repede înainte. Dacă au făcut și fac cel mai mare rău prin pervertirea nereligioasă a oamenilor, întroduc totodată, fără să vrea, ceea ce îi unește pe oameni prin născocirile lor dăunatoare, pentru ei și generațiile lor. Îi corup pe oameni, dar îi corup pe toți, hinduși, chinezi, negri, pe toți. Teologia medievală sau depravarea romanilor au pervertit doar popoarele lor, o mică parte a omenirii. Acum însă, electricitatea, căile ferate, telegraful, tiparul pervertesc tot. Toți își însușesc, nu pot să nu-și însușească totul, iar toți suferă în mod egal, sunt nevoiți să-și schimbe viața în mod egal, toți sunt obligați să-și schimbe cel mai important lucru din viață, înțelegerea ei, religia.

E foarte important: așa cum conceptul creației a intrat în mintea oamenilor și a cerut un răspuns la întrebarea: cum a apărut lumea în timp? - facerea lumii (Darwin) - la fel se întâmplă și cu întrebarea despre sursa răului (păcatul lui Adam, ereditatea). Și una și cealaltă sunt o prejudecată grosolană. Lumea nu și-a făcut apariția, ci eu exist.

Idealul creștin al vremurilor noastre este neprihanirea absolută. A privi căsătoria ca pe un lucru sfânt, sau chiar ca pe un lucru bun, e o abdicare de la ideal. Devoțiunea creștină, dacă acceptăm actul religios al devoțiunii, poate fi numai una, devoțiunea față de neprihanirea absolută, în nici un caz acceptarea relațiilor sexuale, iar jurământul poate fi numai unul pentru cei doi soți, nu de credința unul față de celălalt, ci de neprihănire, care presupune credință față de unul singur. „Și ce se va întâmpla atunci cu neamul omenesc?“ Nu știu. Știu doar că, așa cum pentru om legea animalică a luptei nu-i obligatorie, ba dimpotrivă, la fel există legea iubirii care neagă lupta. Știu și că legea împreunării, proprie animalului, nu-i obligatorie pentru om, ci obligatoriu e idealul opus al neprihănirii. Ce va ieși de aici? Nu știu. Dar știu ca urmând năzuințele superioare ale ființei mele, ale iubirii și neprihănirii, nu poate ieși decât ceva bun.

Cu cât trăiesc mai mult, cu atât înțeleg mai puțin lumea materială și, dimpotrivă, devin tot mai conștient de ceea ce este imposibil de înțeles și poate fi doar conștientizat.

Desprinderea (acțiunile săvârșite mecanic, inconstient) e temeiul adevăratei vieți, temeiul desăvârșirii morale. Viața e strădania în atingerea desăvârșirii. Înfăptuirile omului se adaugă la domeniul celor trăite, al deprinderii, iar omul face noi eforturi pentru a adauga deprinderi în sfera inconștientului. Strădania e mereu negativă. Nici nu poate fi altfel, din moment ce viața înseamnă eliberare. Eliberarea se săvârșește. Fapta vieții noastre este să nu înfăptuim nimic care opune eliberării. Prin urmare fapta este conștientizarea vieții și combaterea a tot ce îi stă în cale. Strădania care transformă ceva înfăptuit în deprindere e lucrul cel mai important, singura faptă a vieții. Fără strădanie, nu există viață omenească, ci doar viață animalică. Materialiștii au mare dreptate când, vorbind despre viața animalică, o reduc la lupta pentru existență și formarea deprinderilor. Dar, dacă vorbim despre viața omenească, trebuie să explicăm principala ei calitate, strădania. Ce e strădania din punct de vedere materialist?

Singurul lucru care poate să mă bucure, ca om care trăiește pentru sufletul lui, este ca am devenit mai puțin ticălos decât eram înainte. Și asta nu-i doar o frază de dragul frumuseții ideii și cuvântului, ci starea mea sufletească sinceră, controlabilă și reală, din ultima vreme. Iar bucuria că sunt conștient de fiecare progres, cât de mic, e o mare bucurie.

Una dintre principalele cauze ale sinuciderilor în lumea europeană e falsa doctrina creștină a bisericii despre rai și iad. Lumea nu crede în rai și iad, dar între timp ideea ca viața trebuie să fie rai sau iad i s-a întipărit atât de tare în minte încât nu acceptă înțelegerea rațională a vieții așa cum este ea, nu ca rai sau iad, ci ca luptă, luptă neîntreruptă, neîntreruptă fiindcă viața înseamnă tocmai luptă, dar nu lupta teoriei darwiniste dintre ființe, dintre indivizi și ființe, dintre indivizi, ci lupta forțelor spirituale cu limitele lor trupești. Viața este lupta dintre suflet și trup. Înțelegând astfel viața, sinuciderea e imposibila, inutilă, absurdă. Binele se afla numai în viața. Eu caut binele. Cum să plec din viața pentru a găsi binele? Caut ciuperci. Ciupercile cresc numai în pădure. Cum să ies din pădure ca să găsesc ciuperci?

Conștiința ne trezește din somn. Deci numai conștiința (cine sunt eu?) ne trezește din falsa viața trupească. Sufletul este conștiința. S-ar părea ca e o conștiința mică. Viața e atât de complicată și de palpabilă, iar conștiința atât de mică, atât de greu de observat. Mică și greu de observat, dar ea e Totul. Ce este conștiința? Este faptul că îmi voi pune întrebarea cine și ce sunt eu. Și voi răspunde, eu sunt eu. Dar mă voi întreba oare cine este acest al doilea „eu“? Răspunsul e unul singur: tot eu, și de oricate ori ai întreba tot eu, eu. Evident, „eul“ este ceva în afara spațiului... în afara timpului... Singurul care există cu adevărat. Tot ce este trupesc ar fi putut apărea în condițiile spațiului și timpului, dar nu conștiința. Iar conștiința este totul.

Ne rugăm în cuvinte. Iar comunicarea cu El, cu Dumnezeu, e posibila nu prin cuvinte, ci numai prin iubire.

Marea majoritate trăiește numai o viață animalică, iar în chestiunile umane se supune orbește opiniei publice.

Japonezii consideră creștinismul o trăsătura a civilizației. Vor putea ei oare să neutralizeze creștinismul, la fel ca europenii noștri, pentru ca el să nu distrugă ce preiau ei din civilizație?

Îi judeci pe alții fără să-i cunoști. Iar despre tine câte ticăloșii știi și uiți de ele!

Viața este atât de plină de contradicții în raport cu tot ce gândim și simțim, încât avem nevoie de ameteala tutunului și a vinului.

Patriotismul este imposibil pentru omul care crede cu înțelepciune măcar în ceva.

Când te întâlnești cu un om ar trebui să existe numai sentimentul bucuriei și recunoștinței pentru că se ivește posibilitatea unirii.