Lev Tolstoi

Cu cât omul e mai conștient de spiritualitatea lui, cu atât înțelege mai limpede iluzia mișcării aparente în timp.

La început ți se pare că se mișcă „eul“, egoul, odată cu lumea întreagă, dar cu cât trăiești mai mult, cu atât e mai limpede că eu nu mă mișc, ca eul, adevăratul meu „eu“ este nemiscat, se află în afara timpului, iar întreaga lume trece pe lânga acest „eu“, împreună cu trupul meu care chelește, căruia îi cad dinții, slăbește. Întreaga lume trece pe lânga „eu“ eliberându-l de iluzia vieții în timp.

Oamenii dăruiți cu rațiune și conștiință acelui principiu divin din ei care-i unește, în loc să dezvolte acest principiu, vor să se miște mai repede decât caii, cerbii, să zboare ca păsările, ei înăbușă ce le-a fost dat spre binele lor și se străduiesc să dezvolte ce nu le-a fost dat și nu le e de trebuință. Uimitor!

Lumea exterioară este materie în mișcare. Pentru a exista mișcarea materiei, este indispensabilă separarea obiectelor materiale, iar aceasta separare exista în primul rând în mine. Sunt separat de întreaga lume, și de aceea recunosc separarea altor ființe între ele, precum și separarea lor de lumea întreagă. Relațiile dintre obiectele materiale se stabilesc prin măsurile spațiale, relațiile dintre deplasările obiectelor separate se stabilesc prin măsura temporală.

Numai având conștiința „eului“ meu neschimbator, noncorporal pot să înțeleg corpul, mișcarea, timpul, spațiul. Și numai deplasarea materiei în timp și spațiu îmi dă posibilitatea să am conștiința de sine. Una o determină pe cealalta.

Dacă n-ar exista mișcarea în timp și materia în spațiu, n-aș fi conștient de faptul că sunt noncorporal și atemporal: nu ar exista conștiința.

Viața în timp și spațiu îmi dă posibilitatea să devin conștient de atemporalitatea și spiritualitatea mea, adică de independență mea față de timp și spațiu.

Mi-e limpede că nici mersul meu, deplasarea mea corporală, nici gândurile mele nu reprezintă viața. Ce este viata? Cunosc un singur răspuns: viața e eliberarea principiului spiritual al sufletului din trupul care îl îngrădește. Și de aceea e limpede că acele condiții pe care le considerăm catastrofe, nenorociri despre care spunem: asta nu e viață (așa cum spuneam și credeam eu despre situația mea), tocmai ele reprezintă viața sau, în ultima instanță, posibilitatea ei. Numai în acele situații pe care le numim catastrofe și în cadrul cărora începe lupta dintre suflet și trup, numai atunci devine posibilă adevărata viață, viața însăși, dacă ne luptăm fiind conștienți de asta, i.e. sufletul biruie trupul.

În loc să învețe să trăiască în iubire, oamenii învață să zboare. Zboară prost, dar, doar pentru a învăța cât de cât să zboare, încetează să învețe să-și trăiască viața în iubire. E ca și cum păsările ar înceta să zboare și ar învăța să alerge sau să construiască biciclete și să meargă pe ele.

Dumnezeu este acel principiu spiritual în sine *, nemărginit, pe care îl consider „eul“ meu și pe care îl recunosc în tot ce e viu.

Când ești singur cu tine, e bine să te obișnuiești să nu faci lucruri pe care nu le-ai face în prezența altora: să nu omori o muscă, să nu te mânii pe cal... ș.a.m.d., iar în prezența oamenilor e bine să faci lucruri pentru care știi că vei fi judecat, dar pe care tu nu le consideri rele.

E de-ajuns să capeți conștiința faptului ca ești smerit și imediat încetezi să mai fii smerit.

Iubirea e conștiința că ești o manifestare a Întregului, a uniunii tale cu Întregul, iubire față de Dumnezeu și de semeni.

Ce ușor e să-l iertam pe cel ce se căiește, cel smerit, și ce greu e să înăbușim în noi rancune *, lipsa de bunăvoință față de cel ce ne-a jignit, cel încrezut, mulțumit de sine! Dar mai cu seamă pe aceștia trebuie să învățăm să-i iertăm.

La început pare că a trăi doar înaintea lui Dumnezeu e ceva incert, mărunt, artificial, nefiresc. Dar încearcă numai să trăiești așa și vei vedea ce ușor, cert și firesc e. Căci așa e totul. Oare viața nu-i este dată omului în timp pentru ca el să se poată afirma trăind în Dumnezeu? Oare nu-i același lucru când oamenii trăiesc doar înaintea oamenilor: politicienii, savanții, artiștii? Oricât de deșarte ar fi aceste preocupări, oricât de îndoielnice rezultatele lor, oamenii le dedică întreaga viață. Atunci cum să nu-ți dăruiești viața unei preocupări sufletești care mereu dă roade, e liberă și răsplătită?

Dacă e să vorbim despre Dumnezeu Creatorul, atunci Dumnezeu cel care potrivit concepției lor l-a făcut pe om, omul care nu poate să-L înțeleagă altfel decât în limitele spațiului și timpului, acest Dumnezeu, conform concepției lor, se află și El tot în spațiu și timp, adică este omniprezent (în spațiu), veșnic (în timp). Foarte bine.

E greu să-mi închipui întorsătura pe care o va lua viața materială a oamenilor dacă ei vor înceta să mai trăiască viața răutăcioasă, animalică, chiar dacă nu vor începe să trăiască potrivit iubirii.

...Neghiobia asta e puternică și incurabilă fiindcă oamenii nu văd, nu vor, nu pot s-o vadă. Și nu vor, nu pot s-o vadă pentru că sunt foarte multumiți de ei, de situația lor. Evoluăm, progresăm. Avem aeroplane, submarine... Ce mai vreți? Dați-ne o scadența și totul va fi minunat. Și chiar așa, cei ce nu gândesc nu pot să nu fie încântați de aeroplane și toate cele. Există un motiv pentru care au apărut toate astea. Ele au apărut pentru ca 99%, care sunt sclavi, fac ce poruncesc 1%, și e adevărat că se înfăptuiesc minuni. Iar oamenii chiar cred că minunile astea sunt necesare și de aceea nu pot, nu vor să schimbe viața care produce asemenea minuni. Minunile sunt temeiul vieții rele. Viața rea produce minuni. Oare poți îmbunătăți viața continuând să trăiești rău? Un singur lucru e necesar, să punem pe primul loc cerințele morale, căci, dacă pui pe primul loc cerințele morale, vor dispărea imediat aeroplanele și…

Rareori am întâlnit om mai dăruit cu toate defectele cum sunt eu: voluptate, cupiditate, răutate, trufie și mai ales egoism. Mulțumesc lui Dumnezeu că știu asta, am văzut și văd în mine această ticăloșie și mă lupt cu ea. Așa se explică succesul scrierilor mele.

Fiecare om se află mereu într-un proces de creștere, de aceea nu-l putem respinge. Dar există unii atât de străini, de distanți în starea în care se găsesc, încât nu le poți vorbi altfel decât copiilor, iubindu-i, respectându-i, protejându-i, dar fără să te pui pe picior de egalitate cu ei, fără să le ceri să înțeleagă ce nu pot înțelege. Un singur lucru îngreunează comunicarea cu ei, faptul că în locul dorinței de cunoaștere, a sincerității pe care o au copiii, acești altfel de copii sunt indiferenți, neagă ce nu înțeleg și mai ales sunt foarte încrezuți.

Nefericit nu e cel îndurerat, ci cel care vrea să provoace durere altuia.

Tu vrei să slujești altora, lucrătorul vrea să muncească. Dar pentru a munci cu folos, trebuie să ai unelte, și nu ajunge să le ai, trebuie ca ele să fie și bune. Ce reprezinți tu, cu toate calitățile, caracterul, obiceiurile, cunoștințele tale, ești tu o unealtă buna pentru a sluji oamenilor? Nu trebuie să slujești oamenilor, ci lui Dumnezeu, iar slujirea Lui este limpede, precisă. Ea înseamnă sporirea iubirii din tine. Sporind iubirea din tine, nu poți să nu slujesti oamenilor și vei sluji în așa fel încât îți va fi de folos și ție și oamenilor și lui Dumnezeu.

Viața egoistă este nerațională, animalică. Așa e viața copiilor și animalelor care nu se înmulțesc. Dar, pentru omul matur care are rațiune, viața egoistă e nefirească, e sminteală. În aceeași situație se afla multe femei care au trăit din copilărie o viață justificat egoistă, apoi egoismul familial prin iubirea animalică, apoi iubirea casnică egoistă, apoi maternitatea, iar apoi, când au rămas fără viața familială, fără copii, păstrează doar rațiunea, dar fără iubirea totală, și se află în situația unui animal. E o situație îngrozitoare și foarte răspândită.

Adesea zici că nu poți vorbi cu un om despre lucruri care nu-i sunt accesibile, dar de fapt nu te abții și adesea irosești absolut inutil cuvintele și te iriți pentru că nu te înțelege cel care nu te poate înțelege.

Ceea ce numim lume se alcătuiește din două părți, din conștiința și din lucrurile de care suntem conștienți. Dacă n-ar fi fost conștiința n-ar fi fost nici lumea, dar nu putem spune că dacă n-ar fi fost lumea n-ar fi fost nici conștiința. (Așa să fie oare?)

Ce îndrăzneală sau nebunie îngrozitoare sau mai degrabă uluitoare a misionarilor care, pentru a-i civiliza, pentru a-i lumina pe „sălbatici“, îi învață credința lor bisericească.

Cuvintele unui muribund capătă o importanță deosebită. Dar murim pe zi ce trece și cel mai evident la bătrânețe. Fie ca bătrânul să țină minte că vorbele lui pot avea o semnificație deosebită.

Cu cât renunțarea la sine este mai mare, cu atât este mai greu să rămâi smerit, și invers.

Da, credința, prejudecata, fanatismul oferă marea forță a renunțării de sine. Dar asta se întâmplă fiindcă se stabilește un singur scop, scopul principal al vieții și cel mai la îndemană, cel care aduce cu sine împlinirea legii vieții: supunerea față de legile bisericii, castrarea, incendierea ființei tale, distrugerea necredincioșilor și altele. Fără religie, fără prejudecăți, pentru împlinirea legii lui Dumnezeu nu trebuie făcut ceva anume, ceva determinat, ci cele mai importante probleme ale vieții se rezolva prin legea iubirii lui Dumnezeu, prin legea dragostei. Iar o asemenea îndeletnicire nu aduce cu sine manifestări atât de înflăcărate ca prima.

Obișnuința e mare lucru. Obișnuința face ca faptele care înainte vreme cereau de fiecare dată eforturi, o luptă între spiritual și animalic, să nu mai ceară efort și atenție, iar efortul și atenția să poată fi folosite în alte scopuri. Este mortarul care consolidează pietrele așezate astfel încât pe ele se pot pune altele. Dar aceeași parte bună a obișnuinței poate deveni sursa imoralității, atunci când animalicul învinge în luptă: a mânca oameni, a tortura, a lupta, a deține pământuri, a te folosi de prostituție ș.a.m.d.