Lev Tolstoi

Dacă noi căutăm binele pentru noi înșine, pentru „eul“ nostru corporal, nu-l vom găsi. În loc de bine vom găsi necazuri, răutate, însă greșelile noastre, prin diversele lor consecințe, duc la binele altor oameni din generațiile viitoare. Așa că viața tuturor oamenilor e întotdeauna căutarea binelui și atingerea lui; numai în cazul unei vieți false e căutarea binelui pentru alți oameni, pentru toți în afara de noi înșine. Dacă ducem o viață dreaptă, atingem binele și pentru noi. Dacă îl căutăm pe Dumnezeu, găsim binele. Dacă noi căutăm adevăratul bine, îl găsim pe Dumnezeu. Iubirea e numai năzuința spre bine. Principalul temei a tot ce există e binele. Și de aceea e mai corect să spunem că Dumnezeu este binele, decât că Dumnezeu este iubirea.

Dumnezeu respiră prin noi și este blajin. Principala Lui însușire e binele. Noi îl înțelegem ca bine. Căutăm binele, întreaga viață e aceasta căutare, și de aceea, vrem, nu vrem, toată viața noastră este căutarea lui Dumnezeu.

Explicația materialistă, a vieții e o consecință absolută a inculturii, la fel ca inventarea mașinilor care se mișcă veșnic (primesc de la țărani scrisori cu asemenea proiecte). Perpetuum mobile e consecința inculturii mecanice, explicația materialistă a vieții e consecința inculturii filozofice. „Unge-o numai cu catran ori cu ulei și-o să tot meargă.“

Dumnezeu respiră prin viețile noastre și prin toate viețile lumii. El și eu suntem unul și același. De cum am înțeles asta, am și devenit Dumnezeu.

Dumnezeu respiră prin viețile noastre. Pot în rătăcirea mea să-mi spun că eu sunt eu, iar Dumnezeu este separat sau nici nu există, sau pot înțelege ca eu sunt El, iar atunci totul e ușor și plin de bucurie și libertate.

Ce otravă îngrozitoare pentru minte e literatura contemporană, mai ales pentru tinerii din popor! În primul rând, își îmbâcsesc memoria cu vorbăria neclară, încrezută, goală a celor care scriu pentru contemporaneitate. Răul cel mai mare al acestei vorbării este că e alcătuită din aluzii, citate din cei mai diverși, cei mai noi și cei mai vechi scriitori. Sunt citate cuvintele din Platon, Hegel, Darwin, despre care cei ce scriu n-au nici cea mai vagă idee, alături de cuvintelele unui Gorki, Andreev, Artabasev și alții, despre care nici nu merită să avem idee. În al doilea rând, această vorbărie e nociva fiindcă impuie mințile și nu lasă nici loc, nici timp liber pentru cunoașterea scriitorilor vechi, care au rezistat de mii de ani, nu doar de zece sau de-o sută.

Sunt într-o stare de spirit proastă: nimic nu-i bine, totul mă chinuie, nimic nu e cum aș vrea eu. și iată, îmi amintesc că viața mea nu-i decât eliberarea de ce mă ascunde de mine însumi, și imediat totul se așează la locul lui. Tot ce mă chinuia pare un fleac, acel lucru care e viața și-ți dă bucuria ei îmi apare înainte. Ajunge să întind mâna. Necazul e înlocuit de întoarcerea liniștită spre mine însumi, și tot ceea ce m-a chinuit devine material de prelucrat. Iar prelucrarea e mereu posibilă și-mi dă mereu cea mai mare bucurie a vieții.

Trebuie să țin minte că sufletul meu nu e ceva, cum se spune, divin, ci e Dumnezeu însuși. De îndată ce eu, Dumnezeu, am conștiința de sine, nu mai exista nici rău, nici moarte, nimic în afara bucuriei.

Dacă exista un Dumnezeu, este numai cel pe care îl cunosc în mine, ca pe mine însumi, și în tot ce este viu. Se spune că materia nu există. Nu, ea există, dar este doar mijlocul prin care Dumnezeu nu este mort sau nimic, ci este Dumnezeul viu. Materia este calea prin care El trăiește în mine și în tot. De ce, nu știu, dar știu că așa este.

Cunoașterea și știința sunt lucruri diferite. Cunoașterea e totul, știința e un fragment. La fel ca diferența dintre religie și biserică.

Pentru prima data am înțeles limpede importantă de-a trăi în prezent: să evit tot ce fac și gândesc având în vedere viitorul: jocurile, ghicitul, grija pentru impresiile pe care le lasă faptele mele și, mai ales, am înțeles importanța a ceea ce, în fiecare clipă, este și trebuie să fie bine, pentru că stă în puterea mea să simt ce se întâmplă ca pe un proces lăuntric. Am încercat de câteva ori și de fiecare dată cu succes.

Progresul nu-i important nici pentru fiecare om în parte, nici pentru specia umană, fiindcă se petrece în timp, care e infinit. Progresul în timp e doar condiția indispensabilă care face posibilă conștiința binelui desăvârșirii.

Un singur lucru cunoaștem cu certitudine, singurul lucru incontestabil și pe care-l cunoaștem înainte de toate, „eul“ nostru, sufletul nostru, adică puterea noncorporală legată de trupul nostru. De aceea, orice definiție a oricărui lucru din viața, orice cunoștința are la baza această cunoaștere unică și comună tuturor oamenilor.

A gândi și a spune că lumea a apărut prin evoluție sau că a fost făcută de Dumnezeu în șase zile e la fel de stupid. Prima afirmație e totuși mai stupidă. Și un singur lucru e înțelept: nu știu, nu pot ști și n-am nevoie sa știu.

Cel mai prost om este cel care crede că înțelege tot. Este un anumit tip de om.

Nu maternitatea e rostul suprem al femeii.

Astăzi, 5 septembrie 1910, am priceput limpede semnificația materiei, spațiului, mișcării, timpului. Spațiul e măsura materiei, timpul e masura mișcării. Dacă spun că materia e tare, spun numai că e mai tare decât altceva mai puțin tare. Fierul e mai tare decât piatra, piatra decât lemnul, lemnul decât argila, argila decât apa, apa decât aerul, aerul decât eterul, eterul decât ce? Toate aceste măsuri ale tăriei în raport cu zeroul tăriei care știu că e în mine. La fel și cu spațiul. Sirius e mai departe decât soarele, soarele decât pământul, pământul decât luna, luna, decât Siberia, Siberia decât Moscova și tot așa până la mâna mea, corpul meu, zeroul distanței care știu că e în mine. La fel și cu mișcarea, timpul. Mineralele geologice primare sunt mai timpurii decât plantele, plantele decât animalele, animalele decât omul, egiptenii decât evreii, evreii decât grecii și așa mai departe până la zeroul timpului din mine, și până la zeroul mișcării în timp care știu ca e în mine. Și de aceea există și este real numai ce e imaterial, nonspatial și imobil, adică atemporal. Iar această este ceea ce am conștiința ca sunt eu. (M-am exprimat rău, dar e bine.)

Niciodată nu am simțit nici a suta parte a compătimirii, a compătimirii până la durere, la lacrimi, pe care o simt acum când mă străduiesc măcar în mică măsură să trăiesc numai pentru suflet, pentru Dumnezeu.

Orgoliul, dorința de glorie lumească se întemeiază pe capacitatea de a te transpune în gândurile și sentimentele altor oameni. Dacă omul trăiește numai viața trupească, egoistă, această capacitate va fi folosită de el tot pentru sine, pentru că, ghicind gândurile și sentimentele altora, să stârnească laudă și iubirea față de el. Însă în omul care trăiește viața spirituală această capacitate va stârni doar milă față de alții, cunoașterea lucrurilor pe care le poate face pentru a sluji oamenilor, va starni în el iubirea. Eu, slavă Domnului, simt asta.

Dacă memoria mea ar fi rămas intactă, mi-aș fi putut oare îndrepta în mai mare măsură atenția spiritului asupra conștiinței și cercetării de sine?

... Eul rămâne nemișcat, dar se eliberează, adică trece prin procesul eliberării, care are loc inevitabil în timp. Da, acea îndepărtare a vălurilor care e eliberarea se săvârșește în timp, însă „eul“ rămâne nemișcat. Eliberarea conștiintei se desfășoară în timp: a fost mai mare și devine mai mică sau a fost mai mică și devine mai mare. Dar conștiința e una singura, e neschimbătoare și numai ea exista.

Da, la început mi se părea că lumea se deplasează în timp iar eu mă mișc odată cu ea, dar, cu cât îmbătrânesc și viața mea devine în mai mare măsură o viață spirituală, cu atât mi-e mai limpede că lumea se deplasează iar tu stai pe loc. Uneori vezi asta clar, alteori cazi din nou în iluzia că te deplasezi în timp. Dacă înțelegi însă că ești imobil, independent de timp, înțelegi nu numai că lumea e cea care se deplasează iar tu stai pe loc, dar și că, odată cu lumea, se transformă și trupul tău: încărunțești, îți cad dinții, slăbești, te îmbolnăvești, însă toate acestea se petrec cu trupul tău, cu ceea ce nu ești tu. Iar tu ești același, mereu același: cel de opt ani și cel de 82 de ani. Și cu cât ai mai acut conștiința acestui fapt, cu atât viața se transferă mai mult în afara ta, în sufletele altor oameni.

Mânăm mereu din urma timpul. Înseamnă că timpul este forma noastra de receptare și vrem să ne eliberăm de această forma care ne constrânge.

Conștiința, esența conștiinței e de neînțeles, de nedepășit, este ceea ce numim spirit, suflet. Conștiința este cuprinsă într-o parte a materiei, acea materie care e trupul nostru. Conștiința cunoaște lumea înconjurătoare prin relațiile extreme (ale organelor) cu alte corpuri și restul materiei. Asta e esența vieții umane.

Ah, de-aș ține mereu minte, când sunt în fața unui om, că mă aflu chiar în fața lui Dumnezeu, în fața manifestării lui supreme care mi-e accesibilă.

Materialiștii spun fără înconjur că, prin cercetările lor științifice experimentale, au explicat totul și l-au redus la legile generale. A mai rămas un singur fenomen psihic neînsemnat care n-a fost redus la o explicate bazată pe experiment, dar asta ne tardera pas *. Uimitoare prostie sau mai degrabă nebunie, ba cu tot respectul putem spune, au luat-o razna! Tot ce stă la baza vieții, tot ce înseamnă viață și ar trebui să fie piatră de temelie a oricărui studiu, e lăsat pe dinafară în speranța că zilele următoare va fi explicat de cutare profesor de la Berlin sau Hamburg. Uluitor!

Am murit, iar spiritul meu a încetat să trăiască în trupul meu, dar adevăratul meu „eu“, spiritul meu, trăiește și va continua să trăiască în alte ființe care m-au înțeles și mă înțeleg. „Dar acesta nu va mai fi spiritul tău“, se spune. „Tocmai asta e bine, în ce va rămâne să trăiască după mine nu mai e amestecată persoana mea“, răspund eu. Persoana stă în calea contopirii sufletului meu cu întregul. Iar după moarte va rămâne spiritul meu, nu și persoana mea.

Așa cum tot ce e material tinde să se unească, după legea atracției, la fel și tot ce e spiritual tinde să se unească, după legea iubirii.

Viața fără înțelegerea sensului ei, adică fără religie, e ceea ce se numește nebunie. Când nebunia se generalizează până atinge un mare număr de oameni, se manifestă cu obrăznicie și ajunge până la cel mai înalt grad al încrederii în sine. Iar atunci oamenii în toate mințile sunt considerate nebuni și sunt trimiși după gratii sau executați.

Noțiunea de păcat, a acționa și a te abține să acționezi nu ca să obții vreun folos sau gloria lumească, ci fiindcă te temi de păcat, acestea sunt condițiile necesare unei vieți adevărate, înțelepte, bune. Cei ce trăiesc fără să aiba noțiunea de păcat și fără să se abțină să-l săvârșească trăiesc o viață animalică. Așa trăiesc toți oamenii pretins educați.