Lev Tolstoi

Ce impunător este cuvântul scris! ÎI citesc și îi atribui o importanță mai mare decât vorbei, dar importante sunt motivele pentru care el [autorul] scrie și pentru care oamenii vorbesc. Iată ce e important.

Atentatele sunt indiciul urii față de putere, față de putere în general și față de cei bogați. E un semn ca viața organizată prin violență, prin forță și-a trăit traiul. (Precum și-a trăit traiul sclavia.)

Femeia bună este mai bună decât cel mai bun bărbat, cea rea este mai rea decât cel mai rău bărbat.

Gustul vinului e plăcut, mahmureala e neplăcută.

Blestemul scriitorilor renumiți este că tot ce scriu e luat drept bun.

Pentru a acționa în domeniul ideilor trebuie să urmărești o idee. Fiecare om are o nuanță, punctul său de vedere. Iar asta (alăturarea împotriva convingerii tale la convingerea altuia) este o sclavie benevolă, mai rea decât robia anterioara.

Societatea se instaurează prin consens fără violență, statul se instaurează prin violență.

Duhoborii * au început cu arderea armelor, iar revoluționarii cu achiziționarea de bombe și browning-uri.

Fiecare trebuie să discearnă în liniște și cu înțelepciune ce-i e dat să facă. În jur sunt atâtea de făcut că în veci n-ai cum să le faci pe toate.

Totul e spre binele celorlalți, și mai ales spre binele meu. (3 noiembrie. Astapovo*)

Pe Dumnezeu îl cunoaștem numai având conștiința manifestării lui în noi. Tot ce decurge din aceasta conștiința îi e mereu de folos omului și în cunoașterea lui Dumnezeu, și in cârmuirea vieții întemeiate pe aceasta conștiință.

Numai Dumnezeu există cu adevărat. Omul e manifestarea Lui în materie, timp și spațiu. Cu cât manifestarea lui Dumnezeu în om (viața) se unește mai mult cu manifestările (viețile) din alte făpturi, cu atât omul trăiește mai deplin. Unirea vieții sale cu viețile altor făpturi se săvârșește prin iubire.

Am pierdut memoria întregului, aproape a întregului trecut, a tuturor scrierilor mele, a tot ce m-a adus la conștiința cu care trăiesc acum. Înainte, nu mă puteam niciodată gândi la acea stare în care am în minte în fiece clipa „eul“ meu spiritual și la cerințele lui care acum mă călăuzesc aproape mereu. Această stare o simt fără efort.

Putem avea conștiința lui Dumnezeu în noi înșine. Când ai conștiința Lui în tine, ai conștiința și în alte făpturi (și, foarte viu, în oameni). Când ai conștiința Lui în sinele tău și în alte ființe, ai conștiința Lui și în El însuși.

Soldăția trezește nevoia patriotismului care justifică ticăloșia soldăției. Patriotismul trezește nevoia soldăției care susține patriotismul.

A trăi înaintea lui Dumnezeu nu înseamnă să trăim înaintea unui Dumnezeu din cer. Înseamnă să-l trezim pe Dumnezeu din noi și să trăim înaintea lui.

Trebuie să fim ca o lampă, închiși influențelor din afară, vântului, insectelor, și, în același timp, să fim curați, transparenți, să ardem cu înflăcărare.

Dragostea de copii, de soți, de frați e un mic exemplu al dragostei care trebuie, și poate, să fie față de tot.

Înțelegerea lui Dumnezeu chiar și în forma cea mai brută, care bineînțeles nu corespunde nici pe departe unei imagini înțelepte a lui, e totuși folositoare vieții fie și pentru că imaginea lui, chiar și brută, transferă conștiința într-o zona din care se vede menirea omului, iar astfel toate abaterile, greșelile, păcatele lui devin clare.

Rostul nostru aici e să rămânem ca o unealtă cu ajutorul căreia stăpânul face ceva ce eu nu pot înțelege. Trebuie să rămânem în cea mai bună stare, dacă eu sunt un plug, tăișul meu să fie ascuțit, dacă sunt o făclie nimic nu trebuie să mă împiedice să ard. Însă ce se va întâmpla cu viețile noastre nu e dat să știm, și nici nu-i nevoie.

Întrebarea nu e de ce trăiesc, ci ce anume trebuie să fac.

Trupul? De ce există trup? De ce există spațiul, timpul, cauzalitatea? Dar însăși întrebarea „de ce?“ e o întrebare cauzală. E o taină de ce există trupul și va rămâne o taină.

Pentru orice om care îl înțelege pe Dumnezeu cum poate și cum trebuie, ce sacrilegiu îngrozitor este să vadă că evreul Isus e singurul [om] recunoscut drept Dumnezeu!

Religia e instaurarea relației noastre cu lumea, ea ne conduce în toate acțiunile noastre. De obicei, oamenii stabilesc o relație cu începutul a toate, cu Dumnezeu, și îi atribuie acestui Dumnezeu tot ce e omenesc: pedepsele, răsplățile, dorința de a fi respectați, iubirea, care în esență e doar o însușire umană, ca să nu mai vorbesc de legendele absurde în care Dumnezeu e descris ca om. Se uita că putem accepta, mai bine zis nu putem să nu acceptăm, începutul a toate, dar nu ne putem făuri o idee despre acest început. ÎI inventăm însă pe Dumnezeul nostru uman și ne purtăm familiar cu el atribuindu-i însușirile noastre. Aceasta familiaritate, aceasta minimalizare a lui Dumnezeu pervertește cel mai mult concepția religioasa a oamenilor și, în mare măsură, îi lipsește de orice religie, de controlul faptelor. Pentru a instaura o asemenea religie, cel mai bine e să-l lăsăm în pace pe Dumnezeu, în afara de alcătuirea raiului și iadului să nu-i atribuim mânie, dorința de ispăși păcatele și alte asemenea prostii, să nu-i atribuim nici voințe, nici dorințe și nici măcar iubire. Să-l lăsăm în pace pe Dumnezeu, înțelegând că e de neînțeles pentru noi, și să ne clădim religia, relația cu lumea, pe baza acelor însușiri ale minții și iubirii pe care le avem. Religia această va fi aceeași religie a adevărului și iubirii ca toate religiile în adevăratul lor sens, de la brahmani până la Hristos, dar va fi mai precisă, mai limpede, mai obligatorie.

Oamenilor care își exprimă convingerile li se reproșează de cele mai multe ori că nu trăiesc conform acestora, și prin urmare convingerile lor nu sunt sincere. Dar, dacă te gândești serios, înțelegi că e exact pe dos. Oare omul inteligent care are convingeri ce nu corespund modului său de viață poate ignora această contradicție? Dacă își exprima totuși convingerile, chiar când ele nu corespund modului său de viață, asta demonstrează doar că e atât de sincer încât nu poate să nu exprime acel lucru care îi dezvăluie slăbiciunile, și nu procedează asemenea majorității, nu-și ajustează convingerile după slăbiciuni.

Omul are conștiința faptului că viața sa a existat dintotdeauna, ba nu, nu dintotdeauna, fiindcă „dintotdeauna“ indică timpul, iar ceea ce e, e pur și simplu, însă de existat un singur lucru există. Trupul mi s-a dat din pântecele mamei, dar eu sunt cu totul altceva.

Dumnezeu respiră prin noi și este bun. Căutăm binele, adică, vrem, nu vrem, îl căutăm pe Dumnezeu. Dacă însă căutam binele pentru noi (pentru trup, pentru persoana noastră), nu-l vom găsi, însă prin exemplul nostru involuntar, prin consecințele lui, slujim binelui altor oameni (vezi competiția, perfecționările tehnice și științifice, rătăcirile religioase). Dar dacă suntem conștienți că suntem Dumnezeu, căutând binele tuturor (iubirea), găsim binele nostru. Dacă pe Dumnezeu îl căutăm, gasim binele, dacă adevăratul bine îl căutam, îl găsim pe Dumnezeu. Da, iubirea e urmarea binelui. Cea dintâi nu e iubirea, ci binele. E mai adevărat să spunem că Dumnezeu este binele decât că Dumnezeu este iubirea.

Plimbandu-mă, am simțit cu toată limpezimea și acuitatea viața vițeilor, a oilor, a cârtițelor, a copacilor, fiecare copac înrădăcinat în felul lui își face treaba, a scos un vlastar peste vară. Sămânța a zămislit un brăduț, ghinda s-a transformat în copac, într-un stejărel, copacii cresc, vor dăinui sute de ani și vor zămisli alți copaci, la fel și cu oile, cu cârtițele, cu oamenii. Iar asta s-a întâmplat de o infinitate de ani și se va întâmpla la fel un timp infinit. Se petrece în Africa, în India, în Australia și pe fiecare petic al globului pământesc. Iar globuri ca acesta sunt cu miile, cu milioanele. Și, iata, când înțelegi clar lucrul ăsta, ce ridicole sunt discuțiile despre măreția a ceva omenesc sau a omului însumi. Dintre ființele pe care le cunoaștem, da, omul e mai presus de toate, dar, așa cum sub om se afla o infinitate de ființe inferioare pe care le cunoaștem doar parțial, la fel și deasupra omului trebuie să existe o infinitate de ființe superioare, pe care n-avem de unde să le cunoaștem. Așa stând lucrurile, e ridicol să vorbim despre măreția omului. Tot ce ne putem dori de la oameni e să nu facă prostii. Da, numai asta.

Muzica, la fel ca și orice altă artă, dar mai ales muzica stârnește dorința ca toți sau cât se poate de mulți oameni să participe la desfătarea pe care o simți. Nimic nu arată mai limpede decât asta adevărata însemnătate a artei, te transpui în alții, ai vrea să simți prin ei.

Mi-am spus adesea că atunci când mă întâlnesc, când stau de vorbă cu orice om trebuie să țin minte că înaintea mea se află manifestarea principiului spiritual suprem și să mă port cu el în consecință. A-ți aminti înseamnă să ai conștiința de sine, adică să-l trezești pe Dumnezeu din tine. Iar dacă L-ai trezit deja, nu-l vei mai trata urât, Dumnezeu e în tine, deci totul va fi bine.