Lev Tolstoi

Ar fi bine să-mi pun întrebarea: oare ai accepta să fii condamnat și disprețuit de toți făcând ceea ce tu consideri că este lucrarea lui Dumnezeu, menirea ta, nemaivorbind de fericirea ta personală? Ar fi bine să mă întreb și să răspund: da, dar din fericire nu s-a întâmplat și nu se poate întâmpla ca omul care săvârșește lucrarea lui Dumnezeu să nu găsească la nimeni înțelegere.

Nu recunoaștem legea iubirii care îi este proprie omului. Ne-a fost dezvăluită de cei mai mari înțelepți ai lumii și o știm bine în sufletul nostru. Dar pentru că n-o vedem aplicată în lumea materială, ci în schimb vedem, vedem, legea luptei (proprie animalelor), o recunoaștem pe aceasta și o atribuim omului. Ce rătăcire îngrozitoare! Și tocmai ea este concepția despre lume pe care o au cei mai luminați oameni.

Baba spune că omul și lumea au fost făurite de Tatăl Nostru Împăratul Ceresc, iar profesorul savant spune că originea omului este rezultatul luptei pentru supraviețuire dintre specii și că lumea este și ea rezultatul evoluției. Diferența dintre aceste concepții, evident în favoarea babei, este că, prin cuvintele ei despre creația Tatălui Nostru Împăratul Ceresc, vede în facerea omului, a sufletului lui, și în facerea lumii ceva de neînțeles, de neconceput pentru mintea omenească. Însa, prin observațiile și concluziile lui mărunte, profesorul savant vrea să mascheze acel lucru fundamental, de neînțeles și de neconceput, care trebuie să fie recunoscut și separat de ceea ce e clar și accesibil pentru că aceste lucruri clare și accesibile să fie într-adevăr așa cum sunt.

Omul are conștiința că este Dumnezeu și are dreptate, pentru că Dumnezeu este în el. Are conștiința că este un porc și iarăși are dreptate, pentru că și porcul este în el. Dar se înșeală amarnic când își închipuie că porcul din sinea lui este Dumnezeu.

Există o lege eternă, umană, a iubirii, iar oamenii de știința plini de prejudecăți, studiind animalele, au descoperit legea luptei și o atribuie vieții omenești. Ce sminteală!

Știința este azilul de bătrâni sau mai degrabă tărâmul succesului pentru gloata, iar ea e deschisă oamenilor celor mai obtuzi din punct de vedere intelectual și moral. Ocupându-se cu știință, omul poate să nu fie conștient de ce face, numărând gângănii sau enumerând cărți și transcriind din ele ce corespunde unei teme alese, poate să nu gândească deloc sau să născocească o teorie oarecare în acel domeniu mort și inutil, și să fie pe deplin încredințat că face cea mai importantă treabă din lume.

Vă întrebați cum să înțelegeți un cuvânt sau altul din Evanghelii, Apocalipsă sau Biblie, găsind în aceste cuvinte ceva fie contradictoriu, fie neclar, fie chiar absurd. La această nelămurire răspund: trebuie să citiți Evanghelia și toate cărțile cunoscute drept Sfânta Scriptură și să analizați conținutul lor la fel cum analizăm conținutul tuturor cărților pe care le citim, și de aceea dacă întâlniți ceva contradictoriu, neclar sau absurd, nu căutați explicații, ci treceti mai departe, dând importanță și semnificație doar acelor lucruri care corespund bunului-simț și mai ales cugetului vostru. Numai dacă aveți această atitudine față de așa-numita Sfânta Scriptură citirea ei și mai ales a Evangheliei poate fi de folos.

Credința oamenilor nu-i decât prejudecată. Oamenii preferă credința în locul conștiinței, pentru că cea dintâi e mai hotărâtă și mai ușoară, la fel de hotărâtă și de usoara ca respectarea unui obicei și se transformă repede în obișnuință, dar credința însăși e labilă, nestatornică și nu duce la evoluția vieții spirituale. Este mereu imobila și înfocată, provoacă dorința de comunicare a oamenilor, și nici nu se poate altfel, din moment ce se bazează pe opinia comuna și cu cât mai mulți oameni o împărtășesc, cu atât este mai hotărâtă. Credința este un lucru lumesc, o condiție confortabilă pentru viața trupească. Conștiința lui Dumnezeu ține de suflet, e o condiție indispensabilă vieții înțelepte, bune. Credința e mereu în stationnaire *, conștiința e mereu în mișcare. Pentru cei credincioși, mișcarea vieții se desfășoară în domeniul corporal, pentru cei care au conștiința, în domeniul spiritual.

Ce ușor este să te răzbuni prin faptă sau vorbă și ce greu este să ierți, dar ce bucurie dacă reușești. Trebuie să ne străduim.

Trebuie să-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru blândețea cu care a pedepsit păcatele tinereții mele, iar principalul păcat este necurăția mea sexuala în căsnicia cu o fată neprihănită. Așa-ți trebuie, desfrânat ticălos. Poți doar să fii recunoscător pentru blândețea pedepsei. E mai ușor de îndurat pedeapsa atunci când știi pentru ce ți-a fost dată.

Nu te aștepta ca, atunci când ești lovit pe un obraz și îl oferi pe celălalt, acela care te lovește să-și vina în fire, să se oprească din bătaie și să înțeleagă semnificația faptei lui. Nu, dimpotrivă, el va gândi și va spune: bine că l-am bătut, e limpede că se simte vinovat și vede că-i sunt superior. Dar știu că neținând cont de asta, cel mai bine, pentru tine și pentru toți, e ca atunci când ești lovit să oferi și celălalt obraz. Asta e „bucuria desavarșita“. Ajunge să săvârșești gestul. Și atunci vei putea mulțumi chiar și pentru ce pare un necaz.

Pentru prima dată am înțeles clar importanța smereniei pentru viața, pentru libertate, bucuria ei.

Poți fi dezamăgit de credință. În plus, credințele pot fi opuse una alteia. E adevărat însă ea ele se manifesta mult mai vizibil decât conștiința; în schimb credințele sunt precare și contradictorii, iar conștiința este una și neschimbătoare.

Ce lucru uimitor, înțelegem cel mai puțin ce știm cel mai bine, sau știm cel mai bine ce nu înțelegem deloc - sufletul nostru și pe Dumnezeu.

Ce straniu că oamenii se rușinează de murdăria lor, de lașitate, de un rang inferior, dar nu se rușinează de mânie, ci se bucura de ea, o asmuțesc spre a o spori, vazând în ea ceva bun.

Ființele separate au conștiința separării lor prin ceea ce nouă ne apare ca fiind trupul, materia, care este de neînchipuit în afara spațiului și mișcării, în afara timpului.

Trei rugăciuni pentru fiecare oră: 1) vreau să trăiesc numai pentru Tine și înaintea Ta, 2) să trăiesc acum, în prezent, prin iubire și 3) mulțumesc pentru tot ce n-am meritat și nu sunt vrednic să fi primit. M-am gândit la aceste rugăciuni mergând prin pădure, m-am rătăcit și m-a cuprins spaima. Și mi-am amintit rugăciunile. Da, sunt cu Tine, iar acum mă gândesc numai că vreau să fiu cu Tine, mă bucur și mulțumesc că m-am rătăcit - și imediat m-am simțit bine.

Plimbându-mă, rup niște flori minunate și le arunc. Sunt atât de multe. La fel și cu minunatele flori spirituale ale vieții. Nu le prețuim tocmai fiindcă sunt atât de multe.

Omul care nu trăiește pentru sine, ci pentru împlinirea legii lui Dumnezeu, în afara consecințelor vizibile ale lucrării sale bune, provoacă și consecințe infinit importante pe care nu le vede. La fel ca albina care, adunând miere pentru semenele ei, polenizează plantele de care n-are nevoie doar specia ei, ci și mii de alte specii.

Așa cum nu există o separare clară între vis și starea de veghe, la fel nu există o separare între viața chibzuită și cea bezmetică. O mai mare apropiere între vis și trezie și între viață chibzuită și cea bezmetică se realizează prin trezirea mai mult sau mai puțin bruscă a conștiinței, prin urmare efortul moral e cu putință.

Ce comic e să ne închipuim că materia este lucrul cel mai clar și temelia a tot, când de fapt materia e doar un mijloc de comunicare a principiului spiritual în sine, din care a emanat tot ce este separat (așa l-am numit la început). Ar trebui să adaug că materia e un mijloc de comunicare a principiului spiritual în sine (din care a emanat tot ce este separat) numai în tandem cu mișcarea.

Ne e dat un singur lucru, pe care însă nimeni nu ni-l poate lua, binele iubirii. Ajunge să iubești și totul devine bucurie: cerul, copacii, oamenii, ba chiar tu însuți. Iar noi căutăm pretutindeni binele, numai în iubire nu. Această căutare a binelui în bogăție, putere, glorie, iubire exclusivă nu numai că nu aduce cu sine binele, dar de bună seamă ne lipsește de el.

A crede că putem trăi fără greșeală, fără păcat, este o mare și primejdioasă rătăcire.

Adevărata religie este înainte de toate căutarea religiei.

Aș vrea să mă rog numai când mă aflu într-o stare de spirit bună, cu inima deschisă și gata de rugăciune. Și încerc să mă rog: ajută-mă să fiu cu Tine, să împlinesc lucrarea Ta, să înving tot ce-i rău în mine. Dar mă gândesc la lucruri de care n-am nevoie și-mi dau seama că nu am ce să mai cer, că mi-a fost dat tot ce pot cere și am totul. Pot doar să mulțumesc.

Ce firesc e ca oamenii civilizați își acoperă trupul, mai ales femeile, lăsând descoperit doar ce poartă pecetea spiritualității, chipul. Dezgolirea trupului este acum un indiciu al căderii. Ar trebui să fie așa și pentru bărbați.

Ce va fi după moarte nu ne e dat să știm. Ce e binele însă, putem ști și știm.

Da, trebuie să ne deprindem să iubim, așa cum înveți să cânți la vioară. Dar ce-i de făcut dacă totul ni se pare dezgustător la acel om, ba mai e și plin de sine? Suntem tentați să-l disprețuim, iar asta ar fi contrar iubirii. Să-l evităm? Da, dar trebuie să fim gata să-l iubim. Iar pentru asta e nevoie: 1) să cercetăm atent dacă nu cumva cauza dezgustului nostru e ceva personal, o jignire a orgoliului sau ceva asemănător; 2) să nu ne amintim sau să nu gândim despre el ceva lipsit de bunătate.

Pentru prima dată simt cu acuitate cât de întâmplătoare e lumea asta. De ce eu, care sunt atât de clar, simplu, chibzuit, bun, trăiesc în lumea asta încurcată, complicată, nebuna, rea? De ce?

Când stai de vorbă cu un om nu trebuie ca el să vadă că-l iubești, ci tu trebuie să simți adevărata dragoste. (E foarte important.)