Lev Tolstoi

În afară de Tatăl Nostru, rugăciunile pentru fiecare zi a săptămânii și Cercul de lectură * mai am nevoie de încă o rugăciune care să corespundă nevoii mele spirituale. Ultimele mele patru rugăciuni au fost, în ordine: 1) Tu, cel care ești în mine, ajută-mă. 2) Ajută-mă să fiu cu Tine. 3) Ajută-mă să am conștiința că sunt doar lucrătorul Tău. 4) De fiecare dată când stau de vorba cu un om, ajută-mă să mă văd pe mine în el.

Cometa * va cuprinde pământul și va distruge lumea, va distruge toate urmele mele materiale și urmele oricărei alte activități. Așa să fie. Asta arată numai că orice activitate materială cu ipotetice consecințe materiale e absurdă. Activitatea spirituală e singura activitate inteligentă orientată către împlinirea năzuinței puse în noi, către împlinirea legii. Care vor fi urmările acestei activități nu știu și nici nu pot presupune, pentru că toate consecințele sunt temporale, iar activitatea spirituală este atemporală, dar știu că ea e singura activitate inteligenta.

Învățătură în care trăiesc eu nu e anarhism, ci împlinirea legii veșnice care refuză violența și participarea la violență. Urmarea va fi oare anarhismul său, dimpotriva, robia sub jugul japonez sau german? Nu știu și nu vreau să știu.

Iubirea este altceva decât recunoașterea altor „euri“ drept sinele tău.

A avea conștiința ca un „eu“ străin este al tău e spre binele omului, pentru că, recunoscând că „eul“ străin e la fel ca al tău, poți face bine nu numai „eului“ tău dar și tuturor celorlalte.

E important, mai ales pentru că, deși n-ai conștiința acestui fapt, îți imaginezi pregnant un alt „eu“ ca fiind al tău, iar atunci simți că orice alt „eu“, cel mai radical „eu“, nu e doar unui la fel ca al tău, ci e același.

Am simțit acut ceea ce știam de mult: fiecare are conștiința „eului“ său la fel cum o am și eu. Pare foarte simplu, dar pentru mine a fost ceva absolut nou și remarcabil, neobișnuit de important. Numai de-aș ține minte mereu. Dacă aș ține minte, ar fi sfârșitul oricărei judecăți, al oricărei fapte rele.

Mișcarea vieții celui care are conștiința că e principiu spiritual e absolut diferită de cea a omului care se crede persoana trupească. Pentru cel care se considera principiu spiritual, „eul“ e imobil, iar restul, inclusiv corpul, trece în goana pe lânga el. Cel care are conștiința de sine stă pe mal, iar răul împreună cu tot ce plutește pe apa curge pe lângă el. Cel care se crede persoana se deplasează împreună cu întregul și are conștiința mișcării sale numai pentru că unele obiecte se mișcă mai încet, iar altele rămân nemișcate. El plutește pe râu și știe că plutește doar pentru că unele obiecte plutesc mai încet decât el, malurile rămân nemișcate, iar el știe că plutește către moarte, către distrugere.

Mereu uităm că efortul sufletesc nu e prețios și important când stai de vorbă cu oameni apropiați spiritual, ci tocmai invers. Un singur bine, dar mare și adevărat, i-a fost dat omului: a avea conștiința că este manifestarea lui Dumnezeu (principiul spiritual). Binele acesta constă în faptul că omul cu conștiința ca e manifestarea lui Dumnezeu are, prin unirea cu Dumnezeu, tot ce dorește, nu întâmpină obstacole și știe fără greș ca viața lui are acel sens pe care îl recunoaște în ea. Însă omul care are conștiința ca e o personalitate n-are și nu poate avea niciodată ce dorește, întâlnește obstacole pretutindeni și nu cunoaște însemnătatea vieții lui, chiar dacă nici măcar o viața ca a lui nu poate fi lipsită de semnificație.

Cu cât suntem mai siguri că desăvârșirea absolută e realizabilă în viața asta, cu atât mai greu și mai puțin ne mișcăm pentru a împlini desăvârșirea cea mai mare și mai accesibilă nouă.

Oamenii rătăciți sunt întotdeauna mai numeroși decât cei ce nu rătăcesc deloc sau rătăcesc doar puțin. De aceea forța esențială și cea mai puternică este mereu de partea celor dintâi. În condițiile succeselor civilizației, ale căilor de comunicație, ale tiparului, mai ales ale presei zilnice, această putere se înzeceste.

Ține minte că starea trupului tău, stomacul, pofta sau potolirea ei, oboseala, boala, toate acestea transformă, nu transformă, ci înalță până la cea mai înaltă treaptă sau coboară până la cea mai joasă treaptă starea ta sufletească, atitudinea ta față de viață. Când ești în extazul bucuriei, înduioșat de binele vieții, când ești mâhnit și melancolic. Când îi iubești pe toți, când nu iubești pe nimeni sau măcar te abții să iubești. Ține minte asta și nu atribui acelei stări de înălțare sau depresie importanță adevăratei tale stări. Iar starea adevărată a „eului“ tău este cea centrală, medie, cea în care te bucuri de starea de înălțare, te străduiești s-o menții, nu crezi în starea de depresie și încerci s-o birui. E important că acest punct central să se deplaseze mereu în sus, niciodată în jos. Slavă Domnului că există.

Dacă nu trăiește religios, ci doar pentru nevoile animalice, omul care cugetă poate deveni înfiorător fiindcă n-are nici măcar instinctul de familie și de specie pe care le are animalul. Prin urmare, devine egoist, dușman al tuturor. Un dușman cumplit, fiindcă e înarmat cu acele însușiri ale gândirii și cuvântului care sunt indispensabile și inofensive doar în prezența religiei. E totuna cu a pune în mâinile unui copil un pumnal, o armă sau praf de pușcă. Asemenea oameni sunt la rândul lor copii. Trebuie să ne străduim să ne fie milă de ei, să-i iubim. Și e tare greu.

Copiii sunt deosebit de drăgălași pentru că trăiesc mereu în prezent. Chiar și visele lor sunt viața trăită în prezent, ei nu încalcă legile vieții.

Ajută-mă, ajută-mă să am fără încetare conștiința că sunt lucrătorul Tău, fie și unui mărunt, ajută-mă să nu pierd această pace și această bucurie.

Suntem muncitorii lucrării comune, universale, a lui Dumnezeu. Căile prin care se săvârșește această lucrare nu ne sunt accesibile, la fel cum lucrătorilor nu le pot fi accesibile toate treburile stăpânului (exemplul, bineințeles, e departe de a fi complet, comparând mișcarea universală, veșnica cu lucrarea particular, temporară). Orice încercare a lucrătorului de a ghici în ce constă lucrarea stăpânului este o irosire a forțelor. Crearea de ipoteze are ca rezultat distragerea atenției și încetinește ducerea la capăt a lucrării. Iar astfel lucrătorul va fi lipsit de cel mai mare bine, de conștiința certitudinii că face ce vrea de la el stăpânul. Aceasta conștiința e dată omului numai într-un singur mod. Dacă se abate de la voia stăpânului, lucrătorul se lipsește de bine, dacă o îndeplinește, primește acest bine.

Așa cum toporul, fierastrăul, cazmaua trebuie să fie ascuțite pentru a face treaba căreia îi sunt destinate, la fel și puterile omenești trebuie să fie iubitoare pentru a face ceea ce sunt menite să facă. Lucrătorul cu un topor, fierăstrău, cazma boante nu poate duce la capăt munca din gospodarie, iar omul care săvârșește lucrarea lui Dumnezeu n-o poate îndeplini fără iubire. Iubirea e unealtă dată omului de Dumnezeu pentru a-I sluji Lui. Dar așa cum unealta, toporul, fierăstrăul, cazmaua trebuie să fie în buna stare, ascuțite pentru a tăia ce trebuie să taie, la fel și iubirea trebuie să fie ascuțita astfel încât să poată acționa nu numai asupra celor apropiați, buni, ci și asupra celor străini, răi, asupra tuturor oamenilor, asupra a tot ce e viu.

Mi-e bine în sufletul meu. Și asta numai pentru că mă rog neîncetat cu o rugăciune nouă și trăiesc prin ea. Ajută-mă să fiu numai lucrătorul Tău. Știu că el poate să mă ajute, precum și eu pot să ajut celulele corpului meu să slujească întregului organism, dar exprim prin rugăciune numai ce simt în suflet. Și, uimitor lucru, merg pe 81 de ani și abia-abia încep să înțeleg viața și să trăiesc.

Ce este „eul“ a cărui conștiința o am în mine, separat de Întreg? Ce este acel Întreg, de care am conștiința că sunt separat, și care este relația dintre „eul meu și Întreg? Adică ce se subînțelege în cuvintele doctrina sufletului, doctrina lui Dumnezeu și doctrina morală. Fără aceste doctrine ale sufletului, Întregului, moralei nu poate exista nici viața rațională, nici morală, nu poate exista cunoaștere rațională. Iar aceste doctrine sunt inexistente în lumea noastra. De aici și viața noastră nebună, și exersarea zadarnică a gândirii pe care o numim știință adevărată.

Dacă vezi viața ca pe ceva care-ți aparține, viața ta va fi permanentă neliniște, dezamăgire, amărăciune, nenorocire. Dacă o vezi ca pe o condiție pentru a-i sluji Stăpânului, viața ta va fi pace, mulțumire, bucurie și bunăstare. Oriunde m-aș trezi, acela este locul unde m-a trimis Stăpânul. Și orice forțe, mari sau mici, spirituale și corporale, simt în mine, toate aceste forțe sunt uneltele date de Stăpân pentru a-mi îndeplini munca încredințată, fie locomotivă, topor sau mătură. Însă munca pe care Stăpânul ne-a poruncit s-o facem o aflăm de îndată ce încetăm să fim preocupați de treburile noastre personale, născocite de noi. Și e o singură muncă, manifestarea iubirii, contopirea cu toți. Iar acest lucru poate fi săvârșit întotdeauna, pretutindeni, în condițiile oricăror forțe.

În toate religiile exista minciuna și exista adevăr. Neadevărurile diferă, adevărul e unui singur în toate. Fie și numai de aici poți afla ce e adevărat și ce e fals în fiecare religie.

Nu vreau să fiu creștin, la fel cum n-as sfătui pe nimeni să fie brahman, budist, confucianist, taoist, mahomedan etc. Toți trebuie să găsim, fiecare în credința noastra, ce ne e comun tuturor și, renunțând la ce ne e doar nouă caracteristic, să păstrăm ce avem în comun.

Cel mai important e ca gândurile să fie în prezent. Este o pregătire solidă a faptelor vieții.

Nu-mi place, chiar consider de prost-gust tratarea poetică, artistică și dramatică a problemelor religioase, filozofice și religioase, ca în Faust al lui Goethe și în altele. Despre aceste chestiuni trebuie ori să nu vorbim deloc, ori să vorbim cu cea mai mare atenție și precauție, fără retorică, vorbe mari și, Doamne ferește, rimă.

Pentru a fi un artist al cuvântului trebuie ca sufletul să ți se înalțe foarte sus și să cadă foarte jos. Atunci toate treptele intermediare îți sunt cunoscute și poți trăi în imaginație, poți trăi viața oamenilor aflați pe diferite trepte.

Oamenii greșesc crezând că pot sili pe cineva să-i iubească. Pot și trebuie doar să se abțină de la lucrurile care împiedică iubirea: să învingă păcatul, să înțeleagă ispitele, să lămurească prejudecățile, iar atunci vor avea iubirea, iubirea față de toți, nu doar conștiința vieții lor, ci a întregii vieți.

Ah, dacă m-aș obișnui să trăiesc înaintea judecății lui Dumnezeu, să-L simt mereu judecându-mă, la fel cum trăim înaintea judecății oamenilor, preocupați de ea. Ah, dacă aș putea să trăiesc fiecare ceas, fiecare clipa înaintea Lui! Ce fericire ar fi.

Spui că viața cea mai bună e cea trăită pentru Dumnezeu și că trebuie să trăim o asemenea viață, dar nu trăiești așa... prin urmare ce spui e fals.

Un lucru e din ce în ce mai clar, nu trebuie să faci raționamente în legătură cu sufletul, cu Dumnezeu și cu relațiile dintre unul și celălalt, ci poți și trebuie să ai conștiința acestei relații și să îndeplinești ce ți se cere. [...] Important e să trăiești numai prin aceasta relație, păstrându-l în minte doar pe El și ignorând, disprețuind toate celelalte considerații. Să ai în minte această relație, și astfel să disprețuiești restul său să disprețuiești tot ce e lumesc și să ții minte un singur lucru. Mă mângâi cu gândul că încep nu doar să înțeleg, dar să și simt asta.

Ce bine că sensul deplin al activității omului nu-i accesibil în timpul vieții. Dacă omul a cărui activitate va avea o mare importanță în viitorul îndepărtat... ar avea conștiința ei din timpul vieții, ar ameți. Dacă Hristos ar fi cunoscut importanța faptelor sale, ar fi crezut și el că este Dumnezeu.