Lev Tolstoi

Există două conștiințe. Una e cea a trupului și a diferitelor lui părți, pe care pot să le mișc sau care mă dor sau mă mănâncă, iar cealaltă e conștiința sufletului, a diverselor lui însușiri pe care pot să le îndrept asupra unui lucru ori altuia sau care suferă.

Există arte duble: muzica, teatrul, în parte pictură, în care ideea, problema artei și execuția se despart. În muzică există compoziția și interpretarea, la fel și în teatru, compunerea piesei și interpretarea ei, în parte și în pictură, în general în artele plastice, concepția și execuția, iar ilustrația cărților în cea mai mare măsură. În aceste arte duble se întâlnește cel mai adesea falsa arta: ideea e deșartă, pe când interpretarea muzicienilor, actorilor sau pictorilor e minunată. Dar cel mai adesea se întâmplă în teatru și muzică.

Opera de artă e autentică numai atunci când cel care o receptează nu-și poate imagina altceva decât vede, aude sau înțelege. Când cel care o receptează trece printr-o stare asemănătoare aducerii aminte, ca și cum ea ar mai fi existat cândva, și nu o dată, știam demult asta, doar că nu știam cum să mă exprim și iată ca mi s-a arătat sinele meu. Mai ales când simte că ce aude, vede, înțelege nu poate fi altfel, ci trebuie să fie exact așa cum e receptat. Dacă însă receptorul simte că ce-i arată artistul poate fi și altfel, îl vede pe artist, vede bunul lui plac, atunci nu-i vorba de artă.

Orice rugăciune care cere e semn de neîncredere în Dumnezeu. Dumnezeu este rațiunea supremă, iubirea supremă. Totul e spre binele nostru. Ce nu-mi place e numai semn al inevitabilei mele lipse de înțelegere. (Așa mi s-a părut azi noapte, când am scris asta, și ce banal sună acum.)

Am uitat tot. Țin minte un singur lucru: ce ar trebui să răspund celui care mă condamnă pentru că nu sunt sărac ca loan Botezătorul. Răspunsul e că loan este un sfânt, iar eu sunt ofițer în rezervă, n-am dus o viață bună și abia la bătrânețe am început să mă gândesc la Dumnezeu și să mă apropii de felul în care pot să-L slujesc.

... Nicicând neamul omenesc sau societatea umană nu se va împărți în două tabere: una de animale sălbatice, iar alta de sfinți. În realitate, neamul omenesc se găsește mereu în grade diferite de desăvârșire spirituală, iar între sălbatici și sfinți sunt o mulțime de trepte intermediare care duc la desăvârșirea iubirii.

... Simțirile noastre receptează pipăind, iar pentru pipăit e nevoie de materie. Însă totodată prin materie suntem separați de Tot. Materia e necesară separării noastre. Dar de ce să nu ne închipuim alte ființe care pot recepta impresii și care nu sunt separate prin materie, ci prin altceva. Așa ca noi, trăind iluzia materiei, nu cunoastem, nu avem cum să cunoaștem aceste ființe imateriale, fiindcă nu știm ce le separa de Tot, la fel cum nici ele nu ne pot cunoaște pe noi și ceea ce ne separă, materia care pentru ele nu exista. Toate astea sunt fleacuri, dar m-au captivat fiindcă mi-au arătat parcă mai pregnant ca lumea noastră e numai una din infinitul număr de lumi.

Omul s-a născut în casa tatălui său, a primit o educație și putea să continue să trăiască lucrând pentru tatăl său, dar viața asta i s-a părut și grea și fără sens. Atunci a părăsit casa și a plecat în căutarea altei vieți, a altei munci. A umblat din loc în loc, ba nu-i plăcea ceva, ba nu era acceptat și era gonit, iar atunci, ajuns la capătul răbdării, și-a amintit de casa. Și numai atunci a găsit binele, la întoarcerea la cel de care fugise, la tatal lui. La fel se întâmplă și cu viața oamenilor care lasă în urma viața firească trăită după voia Tatălui Dumnezeiesc și întru slujirea Lui. La fel suferă ieșind din voia Lui și tot așa găsesc liniștea și bucuria întorcându-se acasă, la El, la împlinirea voinței Lui.

Într-o societate a oamenilor care trăiesc o viața spirituală, un om cu însușiri morale superioare lor va ajunge în mod firesc să-i influențeze și să-i conducă. În societatea oamenilor care trăiesc numai viața corporală, mireană, inevitabil mereu va ajunge în fruntea lor și-și va exercita puterea omul cu cele mai slabe însușiri morale.

Mă gândesc la o scrisoare către Țar pe tema pamântului, scrisoare de cea mai mare importanță, și în același timp mă gândesc cum să-i spun Sofiei Andreevna că Ilia Vasilievici * vrea să primească un salariu mai mare. Una e binele poporului rus, despre care vorbesc cu Țarul, și alta e o mărire a lefii lacheului. Dar a doua e mai importantă decât prima, fiindcă cere participarea și hotărârea mea, pe când pe prima doar o inițiez.

Omul se plânge că e lipsit de binele pe care-l vrea cu ardoare și îl caută pretutindeni, numai acolo unde este nu. De fapt, nici nu e nevoie să-l caute, nu trebuie să facă nimic și va obține acest bine. Există o parabolă pe tema asta. Am uitat-o.

Oricât de bine ai exprima conștiința importanței și sensului vieții tale, exprimarea însăși diminuează importanța celor exprimate.

Iubirea nu este principiul vieții, ci doar recunoașterea principiului vieții, a lui Dumnezeu.

Există o trezire totală, moartea, și există treziri incomplete în viața însăși. Prin asta trec eu acum. Trezirea ne scoate din noi înșine, și scotându-ne din noi ne aduce în viața întregului, iar viața întregului poate fi cunoscută prin iubire.

Nașterea e trezire din somn. Visele acelui somn sunt aproape toate uitate, iar viața aceea rămâne unitară și are un caracter real în viața asta, la fel cum la trezirea din vis tot ce ni s-a arătat în vis se așează într-o formă coerentă. E de presupus ca la fel se întâmplă când murim, toate impresiile vieții alcătuiesc o înșiruire cu care vei păși în viața aceea. Adormirile și trezirile noastre zilnice sunt exemple ale trecerii de la o viață la alta.

Ce se întâmplă cu tine și ce ți se pare că ai făcut în viața asta a fost aidoma unui vis. De aceea, la fel cum timpul nu exista pentru om când visează, fie că doarme un ceas, fie că doarme o sută e același lucru pentru cel adormit, tot astfel și pentru omul care trăiește pe lumea asta timpul nu există. Omul se află mereu în prezent.

Mi-a venit o idee foarte limpede despre sensul viselor. Cel mai important și mai bun lucru este că am simțit cu o claritate nemaiîntâlnită până acum că am conștiința că sunt în afara spațiului, a vremelniciei, a spiritului și mai ales a nemișcării, am simțit cu tot sufletul cât de înșelător și iluzoriu este tot ce se considera a fi viața adevărată, reală.

Eu și noi toți suntem lucrători, unii extrag minereu de fier, alții îl transportă, unii fac cuie și șuruburi într-o mare uzină a cărei organizare și mai ales al cărei scop nu poate fi pe înțelesul muncitorilor. Muncitorii nu știu și n-au cum să știe ce se produce în uzina. Și de aceea e limpede că munca pe care o execută muncitorii (îndeplinirea cerințelor legii și cugetului) are de fapt un scop ipotetic, iar ipoteza e incorectă (căci adevăratul scop scapă înțelegerii noastre). Munca efectuată în acest fel nu poate decât să stea în calea bunei producții a uzinei.

Nu e greu să stârnești în tine mila pentru cei rătăciți, dar dificultatea ține de faptul că cei rătăciți sunt siguri pe ei și mulțumiți de sine. Această mulțumire de sine provoacă repulsie și trebuie să ne obișnuim s-o suportăm, așa încât să nu stăvilească mila, adică iubirea. Dar cum? Where is a will is a way *. Trebuie să folosim aceeași metodă bună, singură și cea mai puternică, iubirea.

Mânia vine din neputință, a spus Rousseau. Cât de adevărat e! Se mânie cel care vrea să facă ceva dincolo de puterile lui, întâmpină obstacole și atunci se mânie. Iar nimic din ce e material nu stă în puterea omului. Singura activitate în care omul nu întâmpină obstacole este cea spirituală. Ce vreau, aia fac. Dacă nu izbutesc, mă supăr pe mine (față de mine am mai multă înțelegere decât față de alții), iar supărarea e mai puțin dureroasă și mai ales nu-i inutilă. Există o singură ieșire, o singură activitate care nu întâmpină obstacole - activitatea spirituală, iubirea. Omul e asemeni unui animal care se zbate într-o încăpere în care e o ușa, și se izbește de ușa fără s-o vadă, fiindcă ușa se deschide spre interior.

Am simțit cu acuitate că sunt slujitorul lui Dumnezeu. Și am simțit o asemenea bucurie, siguranță, pace, chiar mândrie. Și tot cu acuitate am simțit această autoiluzionare a oamenilor care se bagă, odinioară m-am băgat și eu la fel, năzuiesc să fie slujitori ai cârmuitorilor lumesti, și cu cât se ridică mai mult pe treptele acestei slujiri, cu atât coboară mai mult în slujirea lui Dumnezeu.

Există patru categorii de lucrători ai lui Dumnezeu, adică patru moduri de a săvârși faptele vieții, asemenea unor categorii de lucrători care muncesc la stăpân. Prima categorie sunt lucrătorii care născocesc metode de a-i face pe plac stăpânului în afara programului de lucru și de aceea își permit să nu-și îndeplinească munca ce li s-a încredințat. Aceștia reprezintă diferitele doctrine religioase cu dogme ale credinței și ispășirii, taine, rugăciuni ș.a.m.d. A doua categorie sunt lucrătorii care în loc să muncească își irosesc toate forțele ascuțind, curățând, protejând uneltele muncii, și muncesc din în ce mai puțin fiindcă sunt ocupați cu îngrijirea uneltelor și fiindcă se tem să nu le strice. Aceștia sunt oamenii care, în loc să-și consume forțele trupești pentru lucrarea lui Dumnezeu, se îngrijesc de trupurile lor, pentru a le păstra cât pot de mult. A treia categorie sunt lucrătorii care nu-l cunosc pe stăpân și nu vor să-l cunoască nici pe el, nici lucrul care li s-a încredințat, ci fac o muncă pe care și-au inventat-o și pe care o consideră cea mai importantă pentru ei. Aceștia sunt oamenii care nu recunosc că există un principiu moral obligatoriu, nu-l recunosc pe Dumnezeu, și de aceea își născocesc tot felul de preocupări străine de Dumnezeu, preocupări politice, științifice sau așa-zis culturale. A patra categorie sunt cei care depun toate puterile sufletului și trupului spre îndeplinirea lucrării lui Dumnezeu: sporirea în sine, iar prin aceasta și în alții, a conștiinței lui Dumnezeu, a iubirii exprimate prin fapte, vorbe, gânduri.

Despre iubire trebuie să ținem minte mereu que c’est a prendre ou a laisser (Că trebuie să alegem dacă o acceptăm sau nu (fr.). (N. t.)). Dacă acceptăm bunătatea, necesitatea iubirii, trebuie să acceptăm iubirea în întregime, fără a elimina din ea (din iubirea creștină) semnul ei esențial: iubirea față de cei care te jignesc, fața de dușmani, neîmpotrivirea. Căci vorbim despre bunătatea, frumusețile iubirii care se afirmă, a iubirii pline de duioșie, dar nu respectăm prima și cea mai importantă condiție a iubirii, nesăvârșirea celor potrivnice iubirii.

Mă rog: Ajută-mă, Doamne, Dumnezeule care ești în mine, ajută-mă să fac numai ce-Ți este pe plac, și sa nu mă gândesc ce vor crede și ce vor spune oamenii despre mine. Ajută-mă să nu-i judec pe oameni nici cu vorba, nici cu gândul. Nu de alta, dar de obicei se întâmplă că trăiești cu grija părerii oamenilor, aceiași oameni pe care-i condamni.

Cea mai sigură cale spre minciună e grija pentru gloria lumească. Și de aceea este atât de importantă eliberarea de aceasta grijă. Eliberarea se produce însă numai prin concentrarea tuturor forțelor asupra împlinirii a ceea ce Dumnezeu vrea de la mine, a ce vrea Întregul de la organul său infinit mic. Iar eliberarea de minciună, viața în adevăr sunt libertate și bunătate. Ajută-mă, Doamne.

Orice cult al lui Dumnezeu, oricare ar fi, îl înalță pe om. ÎI înaltă pentru că exprimă conștiința dependenței sale și relația (chiar dacă înțelegerea acestei relații e falsă) cu ființa Supremă, care nu depinde de nimic, cu Dumnezeu.

Opera de artă e cu adevărat opera de artă numai atunci când, receptând-o, omului i se pare, nu doar i se pare, ci chiar se bucură ca el, omul, a produs un lucru atât de minunat. Acest lucru e deosebit de pregnant în muzica. Nicăieri nu se vede mai bine importanța majoră a artei, însemnătatea unirii. „Eul“ artistului se unește cu „eul“ tuturor celor care o receptează, contopindu-se într-unul singur.

Mă rog simplu: Tată, Dumnezeule, ajută-mă, ajută-mă pe mine. Și El mă ajută. Nu poate să nu mă ajute. El, cel pe care îl rog, se află în mine, deci rugăciunea înseamnă numai că vreau să trăiesc prin El.

Falsa părere a oamenilor despre mine mă obligă să rămân în aceasta stare. Oricât ar fi de greu, uneori încep să înțeleg ce binefacere e pentru suflet.

Noi, oamenii, judec după mine însumi, suntem unealta puterii supreme. Ce face cu viețile noastre aceasta Putere Supremă nu știm și n-avem cum să știm, la fel cum nu știe celula din trupul meu ce fac eu și de ce. De aceea orice scop pe care mi-l propun, dacă nu coincide cu scopul Puterii Supreme, care-mi rămâne inaccesibil, perturbă împlinirea acestui scop. În asemenea măsură încât scopul să nu mai poată fi atins. Acest scop va fi mereu atins, într-un fel sau altul, dar fără ca eu să ajung la binele pe care îl dă simțirea, conștiința unității vieții mele cu Puterea Supremă. Așa că scopul spre care îi e propriu omului să năzuiască nu poate fi un scop accesibil înțelegerii omului, ci numai contopirea cu voința lui Dumnezeu. Aceasta contopire se atinge prin iubire.