Lev Tolstoi

Bătrânii uită multe, aproape tot. Murind, uită și ultimele lucruri. Dacă ne închipuim nașterea în viața viitoare, când vine pe lume, cel născut nu ține minte nimic, adică se găsește în aceeași stare ca fiecare copii nou-născut din lumea noastra (așa cred budiștii). Incorect e numai faptul că renașterea presupune timpul, iar uitarea e doar o ieșire din condițiile temporale. Moartea rămâne mereu o întoarcere la starea din care ai ieșit, nicidecum trecerea spre o altă viață. Lucrătorul și-a îndeplinit misiunea și se întoarce la stăpân pentru a primi noi porunci.

Aparent, ce poate fi mai nevinovat decât o glumă amuzantă și lipsită de răutate? Dar de fapt gluma este una dintre cele mai obișnuite, puternice și perfide metode de a masca seriozitatea vieții și a păcatelor pentru cei care nu vor să le vadă.

Cele mai rele fapte sunt săvârșite din pricina gloriei lumești. Faptele rele sunt săvârșite și din pofta trupească, numai că pofta scade cu anii, în schimb ispita gloriei lumești crește și se accentueaza cu anii.

Dumnezeu e acel întreg de care am conștiința că sunt separat. Cel care are conștiința separării de Întregul material va avea la rândul lui un Dumnezeu, dar necazul e că Întregul material e absurd, fiindcă e infinit, la fel ca timpul și spațiul.

Ce important e să știm și să ținem minte asta când suntem în public și să fim preveniți. De aceea învățătura religioasă e atât de importantă. Ea ne eliberează de supunerea față de gloată. Numai ea.

Doi oameni deștepți și buni când sunt răzleți devin proști și răi când se întâlnesc. Ce poate ieși bun când se aduna 20, 100, 1000, când se adună toți?

Oricât ar părea de ciudat, materialiștii trebuie să-l accepte pe Creator pentru a răspunde la întrebarea de ce există materia, de unde a răsărit lumea materială cu transformările ei. Fără recunoașterea temeiului a toate câte sunt, a conștiinței și a materiei în spațiu și timp ca singură posibilitate de a înțelege lumea înconjurătoare, nu există altă explicație a existenței materiei decât Dumnezeu Creatorul. Materialiștii se mândresc cu ateismul lor, dar toată învățătura lor implique *, include conceptul Dumnezeului Creator. Les extremes se touchent **. Numai recunoașterea temeiului a toate câte sunt, a conștiinței nu are nevoie de conceptul Dumnezeului Creator.

Da, am citit ieri despre Marx al lui Engels... M-am trezit azi din somn cu o negare a materialismului clară, simplă, ușor de înțeles pentru toți. În stare de veghe nu mai era la fel de limpede ca în vis, dar ceva tot a rămas. Si anume că materialiștii trebuie să accepte că Ziditorul a comis o eroare pentru a explica de ce materia s-a rânduit astfel încât să formeze ființe separate, dintre care primul sunt eu, și cu asemenea însușiri cum sunt simțurile și mintea. Pentru nematerialist e limpede ca tot ce numesc lume materială este produsul „eului“ meu. Pentru el taina principală e separarea mea și a ființelor.

Omul a prădat întregul sat, a pus toată prada grămadă și o păzește. Vine un om dezbrăcat și fură o cămașă. Hoțul îl prinde și-l pedepsește după legea pe care tot el a statornicit-o. Oare nu așa fac toți bogații, și mai ales proprietarii de terenuri, cu săracii? Prada fără încetare milioane de la mii de oameni. De la ei au luat nutrețul vacii, caii, iar cel judecat și condamnat nu e jefuitorul, ci omul care a luat cele necesare de pe pământul care îi aparține cu acte în regulă. Înainte de a face legile care interzic furtul jugurilor, lemnului, fânului, trebuie date legi care să interzică jefuirea celei mai legale proprietăți a oamenilor, pământul.

Azi-noapte mi-a trecut prin minte o idee rușinoasă, nebună, și anume că e uimitor că eu, „eul“ meu netrebnic, jalnic, plin de ticăloșii, a fost ales de Dumnezeu pentru a fi manifestarea Sa, o părticică infinit mică, infimă, și totuși a Sa.

(Foarte important) Prin rațiune îl cunoaștem pe Dumnezeu, cunoaștem iubirea. Pâna nu cunoaștem iubirea, rațiunea ni se pare a fi totul, Dumnezeu (Dumnezeu este cuvantul).

Rugăciune scurtă. Știu că dacă mă aflu în iubire sunt cu Tine. Iar dacă sunt cu Tine, totul e bine. Deci îi voi iubi mereu pe toți cu fapta, cu vorba și cu gândul. (Am invățat-o pe de rost.)

Omul știe că va muri și chiar moare cu fiecare zi. S-ar părea că ajunge să știi asta pentru a înțelege (ceea ce nimeni nu înțelege) că sensul vieții nu poate să nu fie independentă de efemerul existenței. Sensul vieții e îndeplinirea pe lumea asta a voinței celui care te-a trimis sau a ceea ce da sens fiecarei clipe a vieții, iar sensul e dat de un singur lucru: îndeplinirea, năzuința către îndeplinirea unicei dorințe în care poți fi liber, desăvârșirea morală.

Cruzimea și nedreptatea provoacă revolta numai la început. Apoi te deprinzi. Iar când te naști și trăiești în ele, ca acum, când au cotropit pământul, nici măcar nu mai poți să le vezi.

ÎI cunosc pe Dumnezeu pentru că-mi cunosc sufletul. Iar sufletul mi-l cunosc pentru că-mi iubesc sufletul, și nu numai sufletul meu, ci și sufletele altor oameni, sufletul întregii lumi.

Nu-i iubesc pe oameni și nu iubesc sufletul meu pentru că-l cunosc pe Dumnezeu și cunosc voia Lui, ci îl cunosc pe Dumnezeu și cunosc voia Lui pentru că-i iubesc pe oameni și iubesc sufletul meu.

ÎI cunosc pe Dumnezeu pentru că-mi cunosc iubirea față de oameni și față de tot ce e viu. Știu că trăiesc numai pentru că mă iubesc pe mine și iubesc tot ce e viu.

Mi-am amintit despre ticăloșiile mele limpede și pregnant... Și mă încumet să-i judec pe oameni. M-am simțit așa de bine căpătând conștiința ticăloșiei mele.

Despre mărul putred și în general despre orice sămânță. Nu știu dacă voi putea să mă exprim. lată ideea: Trupul meu se distruge. Tot astfel se distruge corpul unui măr putred. Mărul, învelișul seminței, putrezește, rămâne sămânța care produce alți meri și alte mere. Încă mai limpede e cazul semințelor care nu au înveliș corporal, cum sunt cerealele. E cu putință oare ca singura menire a mărului să fie reproducerea celor asemănători lui? E cu putință ca omul să aibă aceeași menire? Dar în măr există deja și altceva în afara seminței reproducătoare, învelișul care are menirea lui. Evident și omul trebuie să aibă și o altă menire în afara de reproducere. Și mai mult, acea altă menire este cea adevărată, principala menire. Reproducerea e cea mai neînsemnată și nici măcar nu-i o menire, căci repetarea aceluiași lucru n-are sens. Care e menirea asta?

Cunoașterea lui Dumnezeu poate fi triplă: a) prin credință, b) prin rațiune și c) prin iubire. Pot crede că Dumnezeu este ceea ce mi s-a spus despre El. Pot ajunge prin raționament la recunoașterea începutului a toate câte sunt, la existența a ceva indestructibil în afara timpului și spațiului, la necesitatea acceptarii fie a mărginirii, fie a nemărginirii, iar aici se afla semnul irealității. Nu mă exprim bine, vreau să spun că tot ce e corporal, ocupă un spațiu limitat în spațiul infinit și se produce în timpul infinit în ambele direcții, toate acestea nu exista în realitate. Exista ceea ce e în afara timpului și spațiului. Iar esența este numai ceea ce numim Dumnezeu. Putem ajunge să acceptăm existența lui Dumnezeu având conștiința a ceva din afara spațiului și timpului, asta e cunoașterea Lui prin unirea cu El exprimată în iubire.

Rugăciune de dimineață. Cred ca Dumnezeu trăiește în mine și în fiecare om, și de aceea vreau să-l iubesc și să-l slăvesc în mine și în alții, iar pentru asta să nu fac nimic potrivnic Lui. Să nu supăr, să nu ocărăsc, să nu judec pe nimeni, să fiu îngăduitor cu toți, să fac altora numai ce vreau să mi se facă mie, să-i iubesc pe toți. Rugăciune de seara. Cred că Dumnezeu e în mine și în toți oamenii, și de aceea nu vreau să fac nimic potrivnic Lui, dar iată că am făcut una și alta. Să cuget de ce am făcut ce am făcut, pentru a nu mai face din nou.

Cruzimea nu e proprie omului și se explică doar prin ingustimea scopului, concentrarea eforturilor vieții asupra scopului. Cu cât scopul e mai ingust, cu atât apariția cruzimii e mai probabilă. Iubirea are ca scop binele altora și de aceea e incompatibilă cu cruzimea.

A trebuit să fac un efort ca să-mi aduc aminte cum m-am purtat cu un olog. Și asta pentru că m-am purtat cum se cuvine, adică bine. Faptele bune nu pot și nu trebuie să ne bucure. Bucuria, binele nu se află în fapte, ci în liniștea, în libertatea pe care ne-o aduc.

Când vorbim cu oamenii nu trebuie să ne gândim la dorințele noastre, ci la dorințele lor. Dar nu la judecata lor despre noi, ci la felul în care va fi judecata relația noastra cu ei.

Timpul e numai acea forma în care am conștiința vieții mele, în care am bucuria de a o făuri. Viața mea întreagă există deja pentru sursa vieții, pentru Dumnezeu. Prin mine și o infinitate de alte ființe Dumnezeu trăiește și ne dăruiește bucuria și binele vieții mie și tuturor acestor ființe. Ceea ce numim libertatea a voinței, și ceea ce e de fapt libertatea, este acceptarea sau neacceptarea lui Dumnezeu în mine, pentru ca El să poată făuri viața prin mine și să trăiască. Neacceptarea Lui în mine mă lipsește de binele vieții, dar nu-l poate împiedica pe El să trăiască, căci El trăiește într-o infinitate de ființe, într-un mod de neînțeles pentru mine. În plus, el trăiește și în ființele care nu-l acceptă conștient în sinea lor. Și, trăind în ele, își atinge scopurile. Important este ca omul, fiecare dintre noi, deținând binele inconștient al vieții, poate avea parte de cel mai mare bine conștient, poate fi unealta lui Dumnezeu, unindu-se direct cu El și făurind viața Lui și în același timp viața noastră. Ploaia uda câmpiile, pădurile, stepele și grânele ce cresc deja acolo, copacii, iarba primesc prin umiditate bucuria creșterii, infloririi, rodirii, dar umiditatea, ploaia acționează și asupra pământului deșert, înmuindu-l, pregătindu-l pentru primirea semințelor și încolțirea lor. La fel și cu oamenii, cei care participă conștient la viața dumnezeiască și cei care nu au conștiința lui Dumnezeu, dar participa, fără s-o știe, la viața Lui.

„Care e sensul vieții? Ce e binele și ce e rău? Ce este Dumnezeu? Ce este spiritul, ce este materia?" ș.a.m.d. Studentul, tânărul pune toate întrebările astea închipuindu-și că numai el e atât de deștept încât le poată pune și să se remarce... Dar el, bietul de el, e atât de ignorant și incurabil prostuț, increzut, că nu știe și nici nu-i trece prin minte că aceste întrebări și le-au pus cele mai luminate minți ale lumii și au căpătat răspunsuri despre care el habar n-are. Ignoranța asta e foarte răspândită și e semnul prostiei.

Există două prejudecăți grosolane și dăunătoare: prima, că Dumnezeu care a făcut lumea și pe om i-a dat acestuia o lege concretă, exprimată în cuvinte; a doua, că lumea cunoscută prin simțurile noastre e în realitate așa cum ni se prezintă, iar viața noastră, adică legea vieții noastre, se definește prin raporturile noastre cu aceasta lume. Prima prejudecată e răspândită în mase, dar oricât ar fi de grosolană e mai puțin grosolană și mai puțin dăunătoare decât prejudecata minoritații educate privind organizarea vieții, prejudecată ce decurge din atitudinea față de lumea cunoscută prin simțuri a acelora care nu recunosc că propria lor viziune asupra lumii e o credința, când de fapt nu-i decât credință, ba încă una ridicolă.

Sărbătorirea e semn rău pentru mine. Sărbătorirea lui Mecinikov * mi-a dat de gândit. Amândoi suntem, evident, oameni găunoși dacă am făcut în asemenea măsură pe plac mulțimii. Mă consolează numai faptul că pe mine mă critică nu invidioșii, ci mă critică serios și revoluționarii, și fețele bisericești, clericii.

În educație cel mai important e să-i înveți pe copii (dar chiar și pe adulți) să acționeze independent de părerea oamenilor.

E adevărat, am acum conștiința dureroasă a trufiei pentru că celelalte ispite au slăbit, dar, punând între paranteze bătrânețea mea, trufia rămâne una dintre cele mai păgubitoare ispite. E păgubitoare mai ales pentru că înlocuiește sentimentul religios sau conștiința. Și de aceea e poate cea mai rea, cea mai vătămătoare dintre ispite. Pentru alții, e periculos, respingător desfrânatul, zgârcitul, mâniosul, mincinosul, dar pentru mine cel mai rău este omul trufaș, cel care face totul de dragul părerii oamenilor. Pentru celelalte ispite există o limită, la acesta din urmă nu exista nici una. Numai credința îl eliberează pe om de sclavia părerii oamenilor.