Lev Tolstoi

Contele Lev Nikolaevici Tolstoi (9 septembrie 1828, Iasnaia Poliana, Gubernia Tula, Imperiul Rus – 20 noiembrie 1910, Astapovo, Regiunea Lipețk, Rusia) scriitor rus, considerat unul dintre cei mai importanți romancieri ai lumii.

English48 Magyar232 Română1353
Cea mai cumplită și periculoasă înșelăciune pentru omenire e fariseismul, fățărnicia care face ca activitatea egoistă în scopuri personale să treacă drept slujire a lui Dumnezeu. (Fățărnicia asta apare încă din vremurile de demult.) Fariseismul politic dezvoltat în vremurile noastre e poate chiar mai dăunător. Oamenii, de la Țar până la muncitorul de rând, se conving pe ei înșiși și îi conving pe alții că sunt preocupați de binele poporului, când de fapt n-au nici în clin, nici în mânecă cu asta, sunt mânați numai de un egoism primitiv. Mai există și fariseismul din familie. Omul e zgarcit, iubitor de putere, vrea sa se convingă pe sine și să-i convingă pe alții că tot ce face e pentru familia lui.
Numai bătrânii și copiii trăiesc adevărata viață, liberi de poftele sexuale. Restul sunt doar o fabrica de perpetuare a animalelor. De aceea desfrâul bătrânilor și copiilor e respingător. Și oamenii își închipuie că toată poezia stă în viața sexuală. Adevărata poezie e întotdeauna în afara ei.
La început impenetrabilitatea materiei în spațiu ascunde văzului nostru unitatea duhului adevărat. Mișcarea în timp înlătura aceste văluri.
Timpul e înlăturarea valurilor de pe duhul nemișcat, unic și adevărat al lui Dumnezeu.
Mi l-am amintit atât de viu pe dragul băiețel Nikolasa, încât mi s-a părut ca eu sunt el, ca zâmbesc cu zâmbetul lui, că îmi strălucesc ochișorii lui. Așa se întâmplă când iubești. Oare aceasta nu e o dovada clară că în noi trăiește un singur duh și că iubirea anulează separarea?
Faptul ca adevărata viața e în afara timpului e demonstrat cel mai limpede prin aceea că ea există doar în prezent, care e întotdeauna atemporal.
Celor tineri le e greu să-și neglijeze trupul. Dar nu trebuie să facă totul dintr-o data. Întâi să nu mai facă rele, apoi să facă lucruri bune, apoi sa se daruiasca.
Dacă într-o dispută observi că omul își apără condiția exterioară, întrerupe imediat discuția.
Ar fi bine să uit de mine, dar nu se poate, și de aceea trebuie să pun semnul egalității: poartă-te cu alții cum ai vrea să se poarte ei cu tine.
Cât de chinuiți trebuie să fie cei care au mulți bani. Atât de mulți le cer, cum se pot ei lămuri cui să dea? Singura soluție e să dea tot.
Viața omului este întotdeauna o trecere de la conștiința animalica la conștiință spirituală. Dar ce fel de trecere e aceea, când timpul nu exista? Trecerea nici nu există de fapt, iar mie și conștiința corporală, și cea spirituală îmi sunt accesibile numai în timp, altfel spus: sub forma de timp. Spui ca timpul este numai forma, că timpul nu există. Dar ce înseamnă faptul ca înainte nu existai, iar acum ești, trăiești pe lume și vei muri? Înseamnă că nu pot înțelege simultan existența și inexistența în aceasta lume. Așa că sunt și nu sunt pe lumea asta.
Dragostea nu exprimă bine conștiința unității oamenilor. [...] Pesemne dragostea este numai consecința acestei conștiințe, iar conștiința unității se afla mai adânc.
Tradiția unui neam este manifestarea brută a conștiinței unității sale.
Eu nu sunt numai eu, L.N. cel în came și oase, de la naștere până la moarte, ci eu, chiar și din punct de vedere trupesc, sunt manifestarea corporală a tuturor strămoșilor mei la nesfârșit și veriga de legătură între ei și urmașii mei, tot la nesfârșit: Eu sunt sclipirea de-o clipa a ceva.
Mila este asemeni omului care seacă un câmp mustind de apă săpând canale de scurgere, iar apoi îl udă numai acolo unde e prea uscat. Poporului i se ia tot ce are, chiar și posibilitatea de a se hrăni prin munca sa, iar apoi se fac eforturi pentru a-i sprijini numai pe cei mai sărmani, împărțindu-le o parte din ce li s-a luat.
Mă simt veșnic, singurul cu adevărat existent și tot eu, când mă gândesc la mine, mă văd ca pe un nimic, părticică infinit mică din ceva infinit mare. Care e adevărata, prima sau a doua afirmație? Dacă e a doua, atunci conștiința primului, veșnicului „eu“ e înșelătoare. Dar asta nu-i cu puțină fiindcă fără aceasta amăgire (primul „eu“) nu există viața, nu există nimic, și mai ales nu exista al doilea „eu“. Dacă însă prima afirmație e adevărată, atunci înseamnă ca toată viața trupească e amăgire. Dar nici asta nu se poate, fiindcă fără viața trupească n-aș fi putut face aceste raționamente. Și de aceea exista și una și alta: Eu sunt ființa spirituală, nonspațială, atemporală, în condiții corporale, spațiale și temporale.
Omul e liber numai în zona conștiinței. Conștiința e posibilă însă numai În clipa prezentului.
Simt avantajele bătrâneții și bolilor care mă eliberează de preocuparea față de părerile oamenilor. Mă ajuta și faptul ca acum ei mă ocărăsc mai mult decât mă laudă.
Eu, spiritul, nu vreau să fiu în trup; prin urmare, nu mă aflu în trup prin voia mea, ci printr-o voie superioară.
Eu sunt unul, am fost și voi fi, sunt o apariție de-o clipa în timp.
Prezentul este acel moment din afara timpului care unește trecutul cu viitorul. În acest prezent pot face apel la conștiința pentru ca momentul sa devina real. Trecutul și viitorul sunt însă iluzii.
Ciudat lucru, nemaiauzit de mine, pasă-mi-te cauza lipsei de iubire a fiilor pentru tați (se înțelege, în familiile necreștine) este invidia și rivalitatea dintre aceștia.
E tot mai limpede pentru mine nebunia și mai ales vinovăția, mârșăvia activității politice, fățărnicia acestei activități.
Dogmatismul e necesar și nu dăunează copiilor.
De ce sunt eu o manifestare separată a lui Dumnezeu? Pentru a avea parte de binele conștiinței de sine și al comunicării cu întreaga lume.
În legătură cu liberul-arbitru, pentru a răspunde la întrebarea dacă omul e liber, trebuie să spunem mai întâi că omul are doua conștiințe, cea corporală și cea spirituală (adică omul se simte când spiritual, când corporal). În ce privește conștiința corporală, aici nici nu poate fi vorba de libertate, întrucât viața corporală are loc în condițiile spațiului și timpului (și nu există prezent). Nici în ce privește conștiința spirituală nu poate fi vorba de libertate, întrucat nu există nimic atât de puternic ca s-o poată constrânge, ea fiind atotputemică. lar această conștiință se manifesta numai în ceea ce nu exista pentru conștiința corporală, în prezent. De aceea, la întrebarea privind liberul-arbitru răspunsul este: omul nu e liber în conștiința corporală și e liber în cea spirituală. La întrebarea: e omul liber să treacă dintr-o stare a constiintei in alta?, răspunsul este: viața există numai în conștiința spirituală.
N-am cum să știu nimic în mod nemijlocit despre ce a fost pe când eu nu eram, n-am cum să știu cum era viața mea în pântecele mamei și în prima copilărie, nu știu nimic în mod nemijlocit despre ce s-a întâmplat cu mine în timpul somnului sau uitării de sine. Toate astea n-ar exista daca n-ar fi oameni ca mine, de la care aflu ce știau despre viața necunoscuta mie despre ce o precede. Toate astea sunt rezultatul comunicării mele cu alți oameni, care prin povestirile lor îmi dau o imagine despre ce s-a întâmplat și cu mine și pâna la mine. Aceste mărturii sunt necesare numai pentru înlănțuirea exterioara a fenomenelor, dar în sine nu fac parte din viata mea, nu-mi sunt necesare și adesea sunt inexacte, însă exactitatea sau inexactitatea lor n-are importanța pentru mine. Pentru mine contează, și constituie adevărata mea viață, tot ce am cunoscut direct și a fost revelat conștiinței mele prin gândurile ființelor conștiente care au stat de vorba cu mine în viața asta, sau care au trăit cu mii de ani in urma și au exprimat în cuvinte ce se ascundea tulbure în conștiința mea și, primind forma expresiei, a devenit parte din ea. Astfel, gândurile lui Buddha, Kant, Hristos, Amiel și alții fac parte din viața mea, în timp ce o mare parte a vieții mele din tinerețe și a vieții oamenilor care trăiesc alături de mine și care vorbesc cu mine zi de zi e complet data uitării.
Conștiința religios-metafizică are patru trepte: 1) Știu că exist. 2) Știu că există alți oameni și alte ființe. 3) Știu că începutul, temeiul existenței tuturor oamenilor, animalelor și tuturor celor câte există este același în ele ca în mine. 4) Năzuiesc spre unirea temeiului vieții mele cu viața altor ființe prin iubire.
Presa înlocuiește tot mai mult comunicarea personală dintre oameni. Aceasta substituție defavorizează mai ales comunicarea iubitoare dintre oameni. Oricât de mari ar fi avantajele răspândirii presei, acest dezavantaj aproape că înclină balanța de partea opusă.
Una din cele mai nefaste rătăciri ale celor ce vor să-și îmbunatățească viața e părerea că există o ordine, o rânduire socială în care oamenilor le poate fi mai bine decât în oricare alta. Lupta cronică a partidelor, păturilor sociale care formeaza aparența ordinii, toate astea sunt doar amăgiri care aduc cu ele un nou rău fiindcă îi distrag pe oameni de la singura preocupare ce ar duce la o mai bună rânduire socială: lucrul oamenilor asupra lor insiși.