Friedrich Nietzsche

Fiecare artă, fiecare filozofie poate fi privită ca un remediu și ca un mijloc de stimulare a creșterii sau degenerescenței vieții: ele presupunând întotdeauna existența suferințelor și a suferinzilor. Dar există două feluri de suferinzi: o dată, cei care suferă de plenitudinea vieții, care vor o artă dionisiacă și totodată o privire și o perspectivă tragică asupra vieții, și apoi cei care suferă de o sărăcire a vieții și cer artei și filozofiei odihnă, liniște.

Esențialul în artă rămâne desăvârșirea existenței pe care o realizează producerea perfecției și a ce e împlinit. Arta este prin esență afirmare, binecuvântare, îndumnezeire a existenței.

Din toate operele îmi plac numai cele scrise cu sânge: Scrie cu sângele tău și vei afla că sângele înseamnă spirit.

Cultura este înainte de toate unitatea stilului artistic în toate manifestările de viață ale unui popor.

Seducătoarea speranță a lumilor de vis, în făurirea cărora orice om este un artist suveran, e premisa tuturor artelor plastice, ba chiar, a unei părți importante a poeziei.

Eu consider arta drept cea mai înaltă îndatorire a vieții, drept activitate metafizică esențială. Existența și lumea nu-și găsesc justificarea veșnică decât ca fenomen estetic.

Pentru cel ce suferă e o bucurie îmbătătoare să-și îndepărteze ochii de la suferința sa și să uite.

Există o nevinovăție în admirație; aceea a omului ce nu s-a gândit, încă, că ar putea să fie și el admirat într-o zi...

În laudă e mai multă inoportunitate ca în dojană.

Cu cât te înalți mai mult, cu atât mai mic pari în ochii pizmașilor.

Neputința de a minți e încă destul de departe de dragostea de adevăr.

Dacă vrei odihnă - crede. Dacă vrei adevărul - caută și suferă.

„Eu am făcut asta”, îmi spune memoria. „Nu puteam să fac asta”, îmi spune, fermă, mândria. În cele din urmă, memoria cedează.

Îmi doresc, o dată pentru totdeauna, să nu mai știu multe. Înțelepciunea presupune niște limite și în domeniul cunoașterii.

Nu am încredere în niciun om sistematic și, de aceea, mă feresc de ei. Dorința de sistem este un neajuns al onestității.

„Asta nu îmi place.” - De ce? „Nu-s pregătit pentru asa ceva.” - A răspuns oare astfel vreun om.

Acesta au fost pentru mine trepte, m-am ridicat deasupra lor - pentru asta a trebuit să le urc. Ele credeau însă că voiam să mă așez pe ele pentru a mă odihnii...

O vanitate străină nu ne place atunci când ne atinge propria vanitate.

Pentru a trăi în singurătate trebuie să fii animal sau Dumnezeu, spune Aristotel. Mai există o a treia situație: să fii și una și alta adică filozof.

Începem să aflăm ce înseamnă un om atunci când îi scade talentul - când nu mai arată ce poate. Talentul este asemenea unei haine, iar haina e o modalitate de a te ascunde.

Faptul că Dumnezeu a învățat greaca când a dorit să devină scriitor, ascunde o mare subtilitate - ca și faptul că nu a învățat-o mai bine.

Ce cauti? Ai fi vrut să te înzecești sau să te însutești? Cauți adepți? Caută nulități!

Viermele călcat începe să se zvârcolească. Asta e ceva rațional. Astfel, el scade probabilitatea de a fi călcat din nou. Pe limba moralei: smerenia.

Cu cât este mai abstract adevărul pe care vrei să-l spui cu atât mai tare trebuie să ademenești cu el și sentimentele.

Deseori, sensibilitatea învinge mugurul iubirii, astfel încât rădăcina rămâne slabă și se rupe ușor.

Vrei să fii însoțitor? Sau să înaintezi? Sau vrei să mergi de unul singur? Trebuie să știi ce vrei și dacă vrei. A patra problemă a constiinței.

Formula fericirii mele este: Da, Nu, o linie dreaptă, un scop...

Familiaritatea îl deranjează pe omul cel puternic fiindcă nu poate plăti cu aceeași monedă.

Este îngrozitor să mori de sete pe mare. Doar nu vreți oare să vă sărați într-atât adevărul, încât să nu mai poată potoli niciodata setea?

Diavolul are cele mai largi perspective asupra lui Dumnezeu; de aceea el și se ține mai departe de el - diavolul este prietenul intim al cunoașterii.